"Am luat geamantanul şi am început să-l umplu. Tremuram. Nu m-am oprit până n-a fost gata. L-am închis şi l-am dus pe hol, ca să-mi fie clar că plec. Când a venit mama, a fost şocată. I-au dat lacrimile. N-a zis nimic atunci, dar am înţeles din tăcerea ei că accepta să plec", ne povesteşte studenta Ana-Maria Lebădă.  Mama, însă, se frământa: cum să-şi lase copilul să plece aşa, fără nici un ban, din Botoşani tocmai la New York? Iniţial, o ameninţase că nu-i dă voie să plece până nu face rost măcar de banii de chirie şi de mâncare pe primul semestru. Vroia s-o ştie în siguranţă acolo, la capătul pământului, unde pleca. N-avea ea de unde să ştie că fiica ei urma să facă performanţă la New York, învăţând pe brânci şi mâncând zilnic pâine cu gem.  

"Sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol"
"În zilele care au urmat, ma trezeam noaptea scăldată în sudoare. Plecam la New York fără nici un ban, doar cu taxa pentru primul semestru. Atât. Mă imaginam dormind în biserici sau în adăposturi pentru săraci, sau ascunzându-mă în bibliotecă înainte de ora închiderii. Efectiv, plecam fără nici un ban să-mi urmez un vis". Acela de a face un master de Antropologie Socioculturală la Columbia University. De ce? Fiindcă aflase că acolo sunt cei mai buni profesori de antropologie din lume. Iar ea, la 24 de ani, descoperise ce vrea să facă în viaţă: să lucreze în echipele de arhitecţi care proiectează cartiere cu imigranţi.

Până atunci făcuse SNSPA-ul, fusese la studii în Belgia, cu bursă şi obţinuse şi câteva premii. Dar pentru toate astea nu-i trebuieseră prea mulţi bani. Columbia University devenise dintr-o dată marea ţintă a vieţii ei. 

Ca s-o ajute, mama - medic de familie – şi tatăl - inginer electronist – făcuseră anterior un credit pentru taxa ei de primul semestru (23.000 de dolari). Mai mult nu şi-au permis. Or, tot masterul făcea o avere: 45.000 de dolari. De unde să plătească fiica atâta bănet şi, mai ales, de unde să mai facă şi rost de bani ca să trăiască? Părea imposibil.

În ziua în care şi-a făcut geamantanul, însă, fata s-a uitat în jurul ei şi a dat cu nasul de două panouri motivaţionale pe care şi le pusese singură în cameră, mai demult. "Printasem în format mare poze cu New York şi cu Universitatea. Tot ce făcusem în ultimul an fusese ca să ajung acolo. Şi mi-am amintit că Einstein zicea că sunt două feluri de a trăi: ca şi cum n-ar exista miracole şi ca şi cum totul e un miracol. Eu sunt în a doua categorie", ne povesteşte Ana-Maria.

Şi aşa a şi fost. Primul a sosit chiar cu două zile înainte să decoleze, când persoana care i-a promis că-i oferă cazare câteva zile s-a răzgândit. După ce a făcut un atac de panică, miracolul a venit de nicăieri: o cunoştinţă a ajutat-o să se cazeze o vreme în casa unui profesor român de care ea n-auzise niciodată.  "Timp de 10 zile am locuit cu el si cu familia lui în Manhattan, unde mi s-a oferit cazare, masă şi sprijin, deşi ei atunci mă vedeau pentru prima dată".

Apoi, când tocmai se gândea că nu va avea cu ce plăti chiria după ce pleacă de acolo, salvarea a venit de la prietena ei care lucra în State prin programul Work and Travel. Pur şi simplu i-a împrumutat toţi banii munciţi de ea o vară întreagă, fără termen de înapoiere. Cu banii aceia, Ana-Maria şi-a plătit chiria şi mâncarea pe două luni.

"Am plecat la jumătatea cursului fiindcă mi-era prea foame şi nu mă mai puteam concentra"
Acum două luni, ea sosise la New York cu speranţa că se va angaja. Însă n-a avut cum: ca student internaţional e nevoită să ia cinci cursuri pentru avansaţi, adică dublu faţă de ceilalţi studenţi. Nu numai că n-are timp să muncească, dar de abia are timp să înveţe. Iar de cărţi nu se poate dezlipi. "Cursurile sunt pur şi simplu extraordinare, iar cărţile sunt atât de bune că-mi vine să plâng", zice. Nici nu mai contează că meniul ei zilnic înseamnă pâine cu gem sau unt de arahide şi paste cu sos de roşii. Şi rar de tot, o dată la trei săptămâni, câte un fruct. Contează ce învaţă la cursuri – adică lucruri pe care un om obişnuit abia le-ar pricepe: "Mă interesează mult efectul terapeutic al arhitecturii şi modul în care ea contribuie la ameliorarea angoaselor psihologice ale oamenilor. Vreau să studiez cartierele de locuinţe colective din oraşele foarte mari (megacities), care sunt locuite de obicei de imigranti, şi care devin un spaţiu extrem de tensionat, de negociere a problemei identitare".

Odată, însă, în miezul unei splendori de curs, i s-a rupt filmul: "Am plecat la jumătatea cursului fiindcă mi-era prea foame şi nu mă mai puteam concentra. Aş fi vrut să-mi cumpăr o ciocolăţică, ceva, dar aveam doar 90 de cenţi în buzunar. Şi totul, la fiecare chioşc, magazin sau automat, era minimum un dolar", mai povesteşte Ana-Maria. N-are bani nici de detergent, îşi spală rufele la robinet, cu şamponul primit în dar de la o prietenă.

Ca să facă şi semestrul următor îi mai trebuie 22.000 de dolari pe care nu-i are. Din cauza asta, dacă în vreo zi apucă să mănânce pe săturate, se simte vinovată. "Mi-e foarte teamă că nu voi avea cum să rămân. Şi că fix acum, când am găsit o cercetare în care cred cu toată inima, nu voi mai putea plăti şcoala", zice.
 
Fenomenul "Pay it forward" chiar există. Cum e să faci şcoală cu ajutorul "oamenilor buni"
Acum, după două luni de Columbia, fata a tras linie şi a concluzionat: a reuşit să facă primul semestru aproape numai "cu bani primiţi de la oamenii buni".

"Pe mine mă ţin în şcoală prietenii mei", ne-a spus. Şi ni i-a înşirat pe nerăsuflate: un om de afaceri care atunci o vedea pentru prima dată şi care i-a întins senin banii, spunându-i simplu: "Ai vise frumoase. Urmează-le", un alt afacerist, amic cu părinţii ei care, deşi n-o mai văzuse de 12 ani, i-a plătit biletul de avion. Apoi, unchii i-au dat bani de cărţi, iar altcineva a sărit să o ajute cu taxele pentru viză, explicându-i: "Am şi eu o fată la Medicină şi ştiu cum e să fii tânăr şi să vrei să faci ceva în viaţă".

Pe toate astea le-a înşirat pe blog, iar povestea ei a început să circule. Şi surpriză, iar au curs miracolele. O cititoare i-a trimis următorul mesaj: „Unde îţi pot trimite nişte gologani, că de’, o masă delicioasă e întotdeauna binevenită. Eu ştiu ce înseamnă să trăieşti cu doi dolari pe săptămână. Cât am îţi dau... căci aşa mi-am promis în 2005, când un necunoscut mi-a cumpărat un întreg hamburger într-o benzinarie şi o cartelă să îi sun pe ai mei!".

Iar sora unei prietene pe care o mai văzuse doar o singură dată în viaţă i-a trimis bani cu următoarea explicaţie: "Acum 6, 7 ani căutam bani de plecat cu bursă Socrates în Spania. După mai bine de două săptămâni, eu nu aveam bani nici de pus în cont ca să arăt un extras la ambasadă pentru viză. În ultima zi, când trebuia să plec spre Bucureşti la ora 5, îi povesteam tatei în birou cum stă treaba. Din întâmplare acolo era o doctoriţă. A tras cu urechea, apoi a spus: să îl sun pe soţul meu, poate are o mie de euro. Şi soţul chiar avea mia de euro în buzunarul unui costum de acasă. În două ore aveam bagajele pregătite şi banii depuşi în mâna unui casier de la bancă". Banii i-a înapoiat imediat, dar dacă n-ar fi ajutat-o doctoriţa n-ar fi avut cu ce pleca atunci în Spania. Acolo, mai povesteşte, "tonomatele alea cu dulciuri care îmi făceau mereu cu ochiul şi coşul de cumpărături pe care încercam să îl umplu mereu cu produse sub un euro, toate acestea au făcut parte din lecţia mea de supravieţuire".

Acum, pe principiul celebrului film "Pay it forward", Ana Maria s-a decis să ajute şi ea mai departe, aşa cum şi alţii au făcut-o pentru ea. Luptă să-l ajute pe Cătălin Sandu, doctorul rezident care, la 25 de ani, are nevoie de 200.000 de euro pentru a se salva de cancer. Întreaga poveste i-a postat-o pe blog. (www.anamarialebada.ro/payitforward/). Aşa, speră ea, va putea oferi mai departe un strop din ceea ce necunoscuţii şi prietenii i-au oferit ei. Sursa: m.jurnalul.ro

GALERIE FOTO