După ce a fost decenii întregi doar una dintre capitalele statelor-satelit din URSS, Baku a intrat recent într-o frenezie a reconstrucţiei care transformă oraşul de la an la an şi face din şocul cultural o experienţă cotidiană pentru locuitorii săi.

Când Rauf, un azer bine conectat la high-life-ul din Baku, mi-a povestit cum s-a rătăcit el odată, în drumul de la aeroport spre casă, prin capitala Azerbaidjanului, după un an de absenţă pe care îl petrecuse într-o ţară europeană, mi-am zis că legendele urbane, cu exagerările lor cu tot, nu au nici în ţara asta limite. La fel şi imaginaţia autorilor lor. Am zâmbit apoi politicos şi, timp de câteva ore după, am încercat să trec peste ceea ce, la momentul respectiv, mi se păruse o mostră absurdă de patriotism local.

Era seara târziu şi mă aflam la primul contact cu Baku - doar ce aterizasem. Abia zilele următoare am înţeles de fapt unde bătea omul, iar asta cu preţul câtorva zeci de kilometri bătuţi de unul singur, la pas, prin capitala acestui stat special din Caucaz.

Adevărul e că Rauf îmi împărtăşise în acea primă seară o experienţă personală cât se poate de veridică, iar în cuvintele lui sugestive stătea practic naraţiunea colocvială a ritmului ameţitor în care lucrurile avansează şi şocul cultural pe care, chiar înaintea străinilor, pare că îl simte în viaţa sa cotidiană fiecare localnic.

Venit din România, unde transformările mari se petrec la umbra încetinitorului, iar problemele banale după orice standard occidental şi, iată, chiar azer se dovedesc adesea consumatoare de mult timp şi înzecit de mulţi nervi, mi se părea normal să nu cred în metamorfozări peste noapte.

Doar că, din acest punct de vedere, la Baku lucrurile stau invers decât la Bucureşti - în timp ce oraşul se extinde, timpul şi efortul sunt cele care se comprimă, dar devin dense. Pare să fie unica formulă a raportului optim de forţe în stare să ducă la mult aşteptata „explozie", în sensul bun al cuvântului, a unei ţări aflate în situaţia deosebită a Azerbaidjanului.

Localnicii identifică undeva în urmă cu patru-cinci ani avântul luat de capitala lor, dar şi de alte câteva oraşe mari din restul ţării, iar exemplul concret numit Baku completează tabloul general cu restul detaliilor. În iunie 2012, şoselele suspendate, clădirile de birouri comparabile cu stabilimentele similare de la Londra, Frankfurt sau Paris, numărul copleşitor al celor mai renumite mărci hoteliere şi al celor mai renumite brand-uri de lux, asociate celor mai diverse industrii, sunt o realitate.

Cele două feţe ale vechiului
Este într-adevăr surprinzătoare dezvoltarea pe orizontală şi pe verticală a oraşului într-un interval de timp atât de minuscul, dar şi mai spectaculoasă, pentru cineva aterizat din România, o constituie ruperea definitivă a oraşului cu trei milioane de locuitori cu trecutul arhitectural comunist.

În locul blocurilor gri, se înalţă acum sute de clădiri cu faţadă de sticlă, iar acolo unde Marea Caspică a „muşcat" prea mult din oraş, terenul a fost recuperat şi redat unor proiecte imobiliare „insulare", cu destinaţie publică.

Dar aerul occidental nu fost pompat în Baku doar prin „supapele" à l'américaine, cu zeci de etaje din oţel şi sticlă, ci şi ca la Paris, de pildă, prin bulevarde largi, cumva în stilul celor gândite de baronul Haussman atunci când Napoleon III l-a însărcinat cu reconstrucţia metropolei franceze.

Şi, tot în acest spirit, Baku şi-a rezervat privilgiul pe care Bucureştiul şi-l refuză inexplicabil în continuare, acela al armoniei arhitecturale şi gustului neîndoielnic, mizând, acolo unde bulevardul taie pe lung oraşul, pe clădiri dezvoltate la orizontală, cu faţade solide de piatră şi consonante una cu alta - fără excepţii şi, vorba aceea, fără derogări suspecte de la PUZ.

Cum era de aşteptat într-o ţară în care bogăţia subterană a devenit vizibil incubatorul bogăţiei de la suprafaţă, nici preţurile la imobiliare nu sunt derizorii, ele variind adesea între 2.000 şi 10.000 dolari metrul pătrat.

Evident, nici o tranformare nu se petrece fără urme, iar amprentele trecutului se înoadă în Baku în cele mai variate şi forme. Sunt două tipuri de „vechi" pe care pasul ţi le scoate în cale. Cartierele noi de locuinţe s-u aşezat apăsat pe molozul celor, să le zicem, bătrâneşti, astfel că uneori găseşti între blocurile noi de 10-20 de etaje câte o casă sau un grup de case, iar uneori unul sau mai multe, dar stinghere, blocuri comuniste.

Ele au supravieţuit boom-ului imobiliar, dar longevitatea lor, devine clar, a fost un accident şi a rămas o chestiune de moment. Pentru că în Baku încă se construieşte, macaralele sunt cu zecile şi sutele, iar planurile urbanistice de viitor bifează aceeaşi tendinţă.

Cealaltă faţă a vechiului este, am putea conveni din nou, străvechiul. Oraşul istoric din inima oraşului modern Baku a fost într-o fază iniţială victima unui soi de frenezie antreprenorială dictată de adrenalina ieşirii ţării din comunism şi a intrării ei în noua fază, a liberei iniţiative.

După ce câţiva ani s-au amenajat diverse în acest sit fortificat, cu adevărat istoric, ulterior locul a intrat în patrimoniul UNESCO, iar statul azer a impus o gamă largă de interdicţii, menite să-l protejeze şi să-i asigure o reabilitare specifică monumentelor. Rezultatul se vede azi: oraşul istoric din inima oraşului modern a devenit unul dintre pilonii brand-ului de ţară al Azerbaidjanului şi are aerul oricărui sit de acest tip din Europa.      

Dacă pe această linie a orizontului, o comparaţie între Bucureşti şi Baku pune în lumină seturi întregi de diferenţe, multe în defavoarea capitalei României, există totuşi şi un numitor comun. Oricât de mult a investit statul azer în „explozia" Baku-ului, iar aici resursele uriaşe de petrol şi-au spus înzecit cuvântul, iar pe de altă parte, oricât de încet şi de haotic merg înainte Bucureştii anilor 2000, autorităţile din cele două capitale au speculat în ultima perioadă orice eveniment care poate reverbera dincolo de graniţe.

Înainte, în timpul, şi după Eurovision, cronicile din presa internaţională au fost uneori pigmentate cu critici vizavi de maniera, considerată exagerată, în care autorităţile au atras atenţia lumii. Într-adevăr, eforturile în acest sens au fost cât se poate de pronunţate, inclusiv cele de securitate (iar dejucarea în timpul Eurovisionului a unui atentat terorist de anvergură justifică până la urmă rigorile avute în vedere).

Dar nu ne sună oare cunoscut? În 2008, România a jucat aceeaşi carte cu un eveniment cu infinit mai puţin sclipici şi glamour decât Eurovisionul - Summitul NATO de la Bucureşti. Iar nu mai departe de luna trecută, tot în Bucureşti, s-a ajuns până acolo încât câinii vagabonzi din oraş să fie strânşi din principalele zone, la fel ca în timpul Summitului NATO, pentru a cosmetiza aparenţele pe timpul finalei Europa League.

Finală pentru care, în plus, Guvernul şi Primăria Generală a Municipiului Bucureşti au cheltuit în ultimii ani sume exagerate de bani pentru a finaliza construcţia stadionului care urma să găzduiască marele meci. Spre deosebire de Bucureşti, însă, Baku a avut o grijă mai puţin zilele trecute - autorităţile nu au fost puse în situaţia ilară de a ascunde maidanezii, pentru simplul motiv că aşa ceva nu există pe străzile din capitala azeră.   

Ce înseamnă o vecinătate dificilă
Toate cele de mai sus, într-o ţară care a fost remorcată de bolşevici mai mult decât România, Azerbaidjanul având, ca multe alte state din regiune, neşansa de a fi efectiv parte a blocului URSS. Şi, totul, într-o ţară majoritar musulmană, dar cu certe aspiraţii şi realizări în organizarea şi funcţionarea laică, iar mai presus de asta, cu o poziţionare geografică delicată şi sofisticată: frontieră cu Iranul, frontieră cu Georgia şi frontieră cu Armenia.

O Armenie de care Azerbaidjanul este legat, strâns şi nefericit, încă din deceniul trecut, de un război crunt şi o dramă umană de proporţii recunoscute peste tot în lume. O dramă care continuă şi astăzi şi care îşi ia tributul zilnic sub forma destinelor lipsite de orizont ale celor aproape un milion de refugiaţi azeri.

Însă în Azerbaidjan, contrastul reprezintă el însuşi o formă de existenţă, motiv pentru care şi nivelurile la care îl întâlneşti devin variate. Distanţa dintre proiecţia viitorului şi pretenţiile prezentului, pe de o parte, şi punctul mort la care i-a lăsat pe azeri trecutul, pe de altă parte, nu se măsoară numai în ritmul dezvoltării capitalei Baku şi a altor câtorva oraşe, ci şi în punerea corectă a accentului pe mizele politice, în plan intern şi extern.

Privind la modul în care a evoluat lumea în ultimele două decenii - după prăbuşirea URSS - şi în ultimii 11 ani - după 11 septembrie 2001-, cazul Azerbaidjanului se înfăţişează interesant şi, cumva, unic.

Imaginaţi-vă o ţară ca o şină aglomerată, pe care glisează cu viteză şi în curse lungi tentaţiile pe care le exercită Occidentul, presiunile puse constant de o vecinătate apropiată complexă, globalizarea islamismului radical, interesele tradiţionale ale Moscovei în regiunea Caucazului, uriaşele mize din energie şi o structură politică internă, în multe sensuri tribală, care testează în permanenţă capacitatea Azerbaidjanului de a-şi păstra intactă ţesătura locală.

S-a dovedit în multe regiuni ale lumii că petrolul nu este întotdeauna o binecuvântare atunci când vigilenţa slăbeşte, iar ţara neglijează detalii precum cele de mai sus. Europa şi, în general, lumea liberă captivează imaginaţia azerilor, dar, chiar dacă în Baku flutură stagurile multor instituţii europene precum cele ale OSCE şi Consiliului Europei, lumea politică şi lumea de afaceri zboară des nu doar la Paris, Londra sau New York, ci şi la Moscova.

Reuşita acestui balet, deopotrivă diplomatic, cultural şi economic, depinde strict de fineţea cu care este executat reglajul în relaţiile internaţionale ale Azerbaidjanului.

Un Azerbaidjan cu care România a elaborat un parteneriat strategic, cu accent în domeniul energetic, construind astfel proiectul AGRI (Azerbaidjan-Georgia-România) pentru transportul gazelor naturale, sub formă lichefiată, şi a ţiţeiului, de la Marea Caspică spre România.

Când va deveni realitate, AGRI va servi scopurilor Bucureştiului de diversificare a surselor de energie, prin ocolirea Rusiei, iar odată cu accentuarea incertitudinilor privind soarta gazoductului Nabucco, mizele cresc în ceea ce ne priveşte. Evident, va servi din plin şi Azerbaidjanului, care îşi monetizează o dată în plus o avuţie naţională care o propulsează în topul marilor juctări din această piaţă strategică. Între timp, azerii sunt un jucător-cheie pe piaţa energetică din Europa prin intermediul oleoductului Baku-Tbilisi-Ceyhan, care ocoleşte teritoriul Federaţiei Ruse şi permite alimentarea cu ţiţei a Turciei, iar de acolo, mai departe, a statelot occidentale.

Dar în relaţia sa cu Europa, România este doar unul dintre pionii-cheie cu care Azerbaidjanul operează. OSCE a deschis un birou într-una din marile clădiri din Baku, iar Consiliul Europei a cooptat această ţară şi i-a menţinut statutul de membru chiar şi atunci când retragerea acestuia a fost cerută de unii politicieni europeni, acum câţiva ani.

Sunt doar două dintre semnalele că diplomaţia de pe „Bătrânul continent" percepe Azerbaidjanul ca pe un furnizor de stabilitate în regiune şi o punte strategică peste prăpastia dintre două lumi în care interesele economice şi geostrategice ale marilor puteri converg în continuare în ecuaţii cu grad ridicat de dificultate. Nici cu România post-decembristă lucrurile nu au stat altfel. Intuind premisele unei deschideri tot mai largi, Europa s-a dovedit după 1990 indulgentă cu Bucureştiul şi, chiar dacă unele progrese s-au făcut într-o cadenţă dramatic mai leneşă decât fusese anticipat, în timp pariul europenilor cu românii s-a dovedit totuşi unul reciproc avantajos.

Revenind acum, este posibil ca păstrarea unor juste proporţii în relaţiile sale bilaterale, ca şi în dezvoltarea conexiunilor sale regionale să aibă legătură, în cazul Azerbaidjanului, nu doar cu imaginaţia şi cu un simţ ascuţit al actualităţii, ci inclusiv cu memoria vie a unui trecut încărcat de momente de cumpănă.

În timpul conflictelor dintre Rusia, Turcia şi Iran, de exemplu, teritoriul azer a fost vreme îndelungată un teatru de război al marilor puteri. În vremea noastră, regiunea Caucazului rămâne în continuare una de o complexitate rarisimă, iar dacă luăm în calcul nu doar vecinătatea armenă, ci şi pe cea iraniană, cazul particular al Azerbaidjanului devine unul numai bun de studiu.

În prezent, însă, frontiera comună cu regimul ayatolahilor face situaţia în regiune chiar de două ori delicată. Până acum, erau deja un exerciţiu de diplomaţie cotidiană eforturile de a menţine un stat laic într-o ţară musulmană ca Azerbaidjanul, în condiţiile unei ascensiuni treptate a islamismului radical şi a unei graniţe comune cu unul dintre marii furnizori mondiali ai instrumentelor de destabilizare prin recursul la religie.

De aici înainte, dată fiind tensiunea crescândă dintre Occident şi Iran, pe fondul ambiţiilor nucleare ale Teheranului, ca şi prezenţa a 25-30 de milioane de azeri pe teritoriul iranian, perspectiva unui eventual război sau a unei escaladări radicale dau de două ori fiori reci la Baku. Totuşi, Azerbaidjanul şi-a revenit din dezastre chiar mai mari, precum ceea ce orice azer numeşte „agresiunea armeană", şi a mers înainte inclusiv în perioada conflictelor din apropiata Cecenie, unde armata rusă a efectuat în ultimii 15 ani mai multe incursiuni şi unde situaţia a rămas, constant, una inflamată. Sursa: romanialibera:ro

GALERIE FOTO