Mi s-a cerut, nu reţin unde şi în ce publicaţie să amintesc şi ceva despre marele actor, cunoscîndu-se că eram într-un fel şi un amic de al său. Credeţi-mă multe a-şi avea să aştern pe hîrtia pe care o am în faţă, dar întîmplările sau mai bine zis toate la un loc mi se perindă prin faţă ochilor, că nu pot da ca un făcut la iveală măcar un crîmpei din copilăria şi tinereţea noastră dorohoiană.
  
Mai prin toate locurile, cînd am ocazia, accentuez că mă consider într-un fel şi un norocos, socotindu-mă un produs a trei generaţii, acelei de înaintea celui de al doilea război mondial, a perioadei din timpul războiului propriu-zis şi bine înţeles al celei de după dezastruosul măcel. Motiv care spune totul, cunoscînd fără vrerea mea, cum s-ar zice de la sine, mai totul încît mulţi vin la mine pentru date sau diverse informaţii.
  
Aşa se face că printre prietenii mei se găsesc, mulţi, chiar foarte mulţi, mai în vîrstă decît mine, nu cu mult, cu maximum 3-4 ani, iar eu de bine de rău ţin să-i denumesc chiar: prietenii mei mai mari. De aceea cînd am ocazia amintesc de fiecare dată cu multă căldură si plăcere de ei.
  
Da, mă voi opri cu voia dstră la prietenii mei mai mari, care au devenit ca şi mine, cum s-ar spune “peste noapte” ieşeni, oameni simpli, dar ambiţioşi unde fiecare cu îndeletnicirea sa a devenit celebru în capitala Moldovei. Toţi au în felul lor mi-au fost prieteni, iar sorţii au făcut ca drumurile noastre să se intersecteze şi aici.
  
Vorbesc de NICU ROIBESCU, pentru mine rămînînd acelaşi Velu, nume aşa cum l-am cunoscut şi strigat în viaţa de toate zilele. Băiat vivace şi cu sufletul cald. Este cunoscut ca directorul şi antrenorul celebrei echipe femenine de volei „Penicilina”, este omul, sportivul, care nu numai odată a fost primit în urbea ieşeană cu… covorul roşu.
  
Demn de menţionat că este sigura personalitate ieşeană prezentă în paginile prestigioasei lucrări, “Enciclopedia Personalităţilor din România” din cadrul Hubnrs Who is Who, editură cu sediul în Elveţia…
  
Pe pictorul, omul de litere, scriitorul şi publicistul Valarian Gheorghiu, devenit un nume nelipsit din dicţionarele, eseurile sau tratatele corespunzătoare, prezenţa vie în viaţa cultural-artistică sub numele de Val Gheorghiu nu numai în Iaşi ci şi în întreaga Românie, îl întîlneam deseori în vremea înserării prin Piaţa Unirii sau pe porţiunea denumită simbolic, „străpungerea” Ştefan cel Mare. Prin privirile noastre, atît unul cît şi altul, ne amintea parcă de zilele tinereţii noastre…
  
Trecînd în revistă şi dorind aşa cum am promis, să redau un crîmpei al cunoştinţei şi prieteniei mele cu el, mă opresc la o întîmplare care nu din senin o redau despre omul legendă, MĂRIA SA TEOFIL VÎLCU, pentru că nu întîmplător partenerul său Ion Omescu din piesa “Becket” la denumit astfel.
  
Ca fapt divers pe lîngă amintirile care ne legau, deseori îmi amintea de dealul Budişteanu iarnă şi de momentul cînd mi-a salvat viaţa de sub o sanie cu zurgălăi care se îndrepta spre gara oraşului, încît pe amîndoi în toiul amintirilor ne şi prindea deseori şi rîsul. Vorbeam de toate, iar aici tot ca fapt divers, a-şi mai aminti că aveam impresia că Teofil la ora respectivă, în Iaşul perspectivelor noastre, prea multe despre mine nu ştia. Işi închipuia, cred eu, că sînt un medic higenist datorită modului meu de a aborda natura şi tot ce o înconjoară, sau poate, vorbind despre medicină, n-am idee, mă credea generalist sau pediatru. Nu ştiu, dar rămîn cu întrebarea, de ce nu şi stomatolog? Eu simţindu-mă parcă într-un fel cu „musca pe căciulă”. Episodul care urmează într-un fel confirmă spusele mele. La un moment mi se destănuise, că vrea să-şi facă un aşa zis remont al danturii şi dacă nu cunosc pe cineva mai „acătării”, redau exact chiar cuvîntul său.
  
Am rămas mut sau cum se mai spune per-plex şi cu privirea aţintită undeva cred spre infinit, răspunsul meu era parcă un dat din umeri. Noroc de apariţia actorului Marcel Finkilescu care cel puţin pe mine m-a trezit la realitate iar discuţiile noastre fiind generate spre alte direcţii…
           
A trecut un timp. Era parcă prin anii 1972-73. Dar n-are importanţa. Ne-am trezit într-un autobuz cu destinaţia Podu-Roş. Din vorbă în vorbă ne trezim că amîndoi coborîm la aceiaşi staţie. Tot discutînd, iată-ne că parcurgem şi acelaşi traseu, pînă…
  
Pînă cînd privirile noastre probabil întrebătoare, s-au inter-pătruns, trezindu-ne pe amîndoi urcînd cele două trepte ale Centrului Stomatologic Nr. 2 de pe Aleea Rozelor din cartierul Nicolina. Cred că şi el ca şi mine eram mai mult decît derutaţi. De data aceasta amîndoi am rămas fără întrebări şi răspunsuri. In speţă eu ajunsesem la locul meu de muncă, iar amicul şi prietenul meu se sub înţelege…

Luînd toate ipostazele în parte, aflînd adevărata mea specialitate dar şi mărturisirea mea sinceră, amintindu-i cu această ocazie, că aşa cum nu pot să tratez şi n-am tratat părinţii sau chiar rudele apropiate, cu aceeaşi premize şi cauze nu mi-am permis, rugîndu-l de a nu se supăra că nu m-am oferit să-l tratez, el fiindu-mi amic şi bun prieten şi apoi… un actor cunoscut.
  
In orice caz totul spre bucuria noastră şi chiar al celor prezenţi, medici şi tehnicieni dentari care bine înţeles erau departe de „subiect”, şi deci nu în cunoştinţă de cauză, ne-am îmbrăţişat şi chiar sărutat ca adevăraţi oameni ai bunelor maniere…
  
Aduceri aminte despre amicul sau prietenul meu Teofil Vîlcu a-şi avea cu siguranta multe. Dar cunoscînd şi amintindu-mi mereu de sfîrşitul tragic şi vitreg al acestui gigant al scenei româneşti, luate toate la un loc, mă face ca nici mîna pe pana de scris să nu pot să pun.
  
Dar, omul a fost om. Fotbalist la echipa UAER-ului (Uniunea Asociaţiilor Elevilor din România) sau fundaşul dreapta de la reprezentativa juniorilor oraşului, m-am bucurat întotdeuna de încrederea sa. Doar eu am fost acela care îi duceam sacoşa cu echipamentul, fapt care îmi înlesnea chilipirul să pot intra pe poarta stadionului la meciurile care se disputau.
  
Totuşi trec de toate, pentru că tot el maestrul de mai tîrziu, ca elev de liceu, activ în viaţa teatrală a oraşului, el şi numai el, îmi înlesnea intrarea fie prin prin culoarele scenei, pe sub cortină sau chiar printr-o uşă dosnică, lăturalnică, să văd şi eu spectacolele timpului în care el juca.
  
Amintind lucrul de mai sus, totul mă duce în Iaşul contemporan, unde tot el mă învita alături de prietena şi mai tîrziu soţia mea Sara, prin telefoane sau invitaţii de favoare la spectacolele desfăşurate în marea sală a Teatrului Naţional din capitala Moldovei…
                   
A fost un adevărat voievod al scenei ieşene. Şi-a dobîndit un loc proieminent în panteonul acesteia atît prin cele peste o sută de roluri interpretate. Acest actor vulcanic, avusese norocul să-i dea viaţă lui Ştefan cel Mare, păzitorul Moldovei. Acest sentiment îl încercase cînd crease monumentalul şi excepţionalul rol din serialul de televiziune „Muşatinii” în regia cunoscutei Soranei Coroamă. Cele patru episoade au devenit un mare ideal pentru el. „Cîntecul fetelor”, „Topirea zăpezilor”, „Ştefan cel Mare a trăit, Bogdan începe” şi „Apus de soare”. Ele i-au dat aripi…
                      
24 februarie 1989. In vreme ce se afla pe scenă în spectacolul „Sfînta Sfintelor”, interpretîndu-l pe Ştefan cel Mare, păzitorul Moldovei întregi, Maria Sa Teofil Vîlcu, acest actor în toată puterea cuvîntului, fostul director al Teatrului Naţional din capitala Moldovei ai anilor 1972-1979 a suferit un accident cerebral… restul îmi vine greu, să mai scriu, să mai comentez şi să mai amintesc.

GALERIE FOTO