Patriotismul local m-a făcut şi mă face, ori de cîte ori mă găsesc în dulcele meu oraş de adopţiune - Dorohoi, care mi-a dat totul, de la o copilărie fără tată cu lipsurile inerente şi adiacente legate de conflagratia celui de al doilea război mondial, vremurile care totuşi cu timpul s-au schimbat în ani fericiţi, bucuroşi şi fructoşi, realizîndu-mi cu timpul mai toate dorinţele accesibile unui copil, unui tînăr care dorea totuşi să-i fie bine.
  
Trecînd pe la israilită, gimnaziul unic şi renumitul liceu de anvergură naţională „Grigore Ghica VV”, am reuşit să realizez în mare parte idealurile visate şi poate nevisate, ajungînd, şi aici fac o paranteză, şi vă rog ca cei ce mă vor citi, am ajuns chiar să fac parte dintr-o carte jubiliară intitulată: „DICŢIONARUL PERSONALITĂŢILOR DOROHOIENE”…
  
Dar, cum „sportul mi-a pătruns în oase”, după caracterizare unui admirator, iar eu, parca cineva îmi dă bineţe, ori de cîte ori ajung în oraşul amintit, şi vă rog cedeţi-mă, nu după un program preconceput, îmi vine să văd multe “repere” pe care odată le-am parcurs, sau vorba sportivului le-am „punctat” pe aceste meleaguri. De data aceasta mi-am pus în gînd să văd locul unde a fost „odată ca în poveşti”, un adevărat stadion, construit în învecinătatea Unitaţii Militare 29, chiar gard în gard cu ea, şi vecin chiar cu vechiul Cimitir Evreiesc. Acolo, prin 1955-1957 îşi desfăşurau jocurile marea echipa de fotbal al oraşului, „Dinamo” din divizia “C”…
  
Zis şi făcut. Aşa se face că în aceasta vară a lunei august, profitind de o zi mai racoroasa si chiar cu putin ploioasa, am “plecat” la drum impreuna cu sotia mea Sara, folosind de data aceasta un taxiu. Motiv prioritar si destul de motivat, dat faptului ca aşa zisele „balamale” parca nu mai vor sa mă mai asculte, referire la picioarele mele. Totul contrar pasiunii mele de a merge pe jos, de a vedea sau chiar a contempla mai toate locurile, care îmi trezesc şi-mi amintesc, repet, nostalgii, care merită totuşi să ţi le împrospăteşti.
  
Şoferul, mai bine spus „puştiul”, un om după mine trecut de cincizeci de ani, veţi rîde, fiul unui fost mare sportiv a oraşului, care din vorbă în vorbă, m-a recunoscut, ci că din spusele tatălui, care la rîndul sau auzise de prin vecini că Ioju, adică subsemnatul, se află în localitate…
  
In fine, o luăm din centru spre strada care uneşte Dorohoiul cu Botaşaniul, cu alte cuvinte pe bulevardul „Victoriei” denumită cu ani în urmă „Regele Ferdinand”. Totul nou şi de nerecunoscut. Blocuri şi străzi moderne adecvate unui adevărat municipiu, mirîndu-mă, întrebîndu-mă în sinea mea unde-s casele de odinioară, strîmte, aranjate în stil vagon. Cu gîndurile după mine, mă trezesc depăşind Spitalul Orăşenesc, ajungînd la fostul Regiment 29, care se vede că cu timpul suferise zeci de transformări…
  
Caută terenul, caută locul tinereţii şi dragostei mele, locurile unde mi-am desfăşurat cu adevărat frumoasele mele zile dorohoiene. I-ale de unde nu-s! Am văzut, ce nu am avut de văzut, şi pe loc… ne-am întors. Cu alte cuvinte, parcă vorbele lui Napoleon: „Am venit, am văzut, am plecat”…
  
Pentru că mai toate ungherele oraşului de altă dată îmi trezesc după cum am mai amintit, multe şi multe nostalgii, întoarcerea am făcut-o c-am prin spatele fostei închisori a oraşului, transformată cu timpul în policlinica oraşului. Trecem prin mai multe locuri unde au existat foarte multe străduţe care cu timpul au dispărut prin noile construcţii. Urcînd povarnişul ce îmi amintea de aşa zisa mahalaua Răilenilor, unde se găseau renumitele cele „trei fîntăni”, de unde sacagii se aprovizionau cu apă de băut pentru locuitorii oraşului, zăresc pe una din fostele străduţe ale locului, ca un făcut, parcă discret „strada Progresul”. Motiv care pentru moment a trezit în mine, pot zice O AMINTIRE DE NEUITAT…
  
Dacă pînă acuma poate am plictisit, asigur că de aici îmi încep adevărata mea relatare… Zi însorită şi frumoasă de aprilie 1946. O lume întreagă în frunte cu mai toţi conducătorii urbei se îndreptau spre gara. Oraşul era în forfotă. Şi eu ca ceilalţi de vîrsta mea îngroşeam cochetul şi micul peron al gării locale. Iată că din trenul de Iaşi, coboară într-o atmosferă de nedescris pentru zilele acelea, în ovaţii şi urale de „Bun venit”, un om mărunţel, de o gingăşie parcă a parte şi care la prima vedere a peronului cu atmosfera incandescentă, parcă dorea să deie înapoi, să reurce în vagon, nevenindu-i a crede, că el este cel aşteptat şi ovaţionat…
  
Scriitorul, în speţă Ion Călugăru, pe adevăratul său nume Strul Leiba Croitoru, este întîmpinat pe peronul gării de primarul oraşului cu sare şi cu un adevărat coilici împletit făcut de una din fostele vecine ale familiei oaspetelui. Impresionat cu ochii plini de lacrimi dar revenindu-şi din emoţiile momentului, musafirul mulţumeşte întregii asistenţei pentru frumoasa şi neaşteptata primire ce i s-a făcut, iar după o adevărată agapă şi discuţii între cei ce au venit în întîmpinarea sa, cu toţii s-au îndreptat spre centrul oraşului în aplauzele zecilor de locuitori întîlniţi pe traseu…
   
A fost cazat la hotelul de la „Federală”, sediul unde a fost mai tîrziu URCC. Seara s-a organizat un mare banchet în cinstea sa, fiind prezenţi pe lîngă oficialităţile oraşului, diferite delegaţii sindicale, conducători ale noilor intreprinderi care apăruseră pe firmamentul vremii, mulţi funcţionari şi meseriaşi, prieteni, cunoştinţe şi foşti vecini ai musafirului.
  
Afară noi cei mici şi chiar mai mari, unii cu scaune aduse de acasă ne „băteam” pentru eventualitatea ocupării unui loc mai bun, bunoară a unui geam pentru a privi festivitatea şi pe omul sărbătorit. Totuşi organizatorii s-au gîndit şi la „noi”, cei de afară, pentru că amintesc că printre noi se găseau şi mulţi oameni în vîrstă, cunoştinţe şi chiar vecini, plus mai tot oraşul dorea să-l privească şi chiar să-i întindă o mînă prietenească. Aşa se face că apăreau afară, cîte un chelner sau chiar cîte o oficialitate a oraşului cu cîte a tavă plină cu bunătăţi. Pentru lumea de afară toate erau bine venite, mai ales că ne găseam şi în perioadă marei secete din 1946!…           
   
A doua zi a pornit să-şi caute, cum spunea el, rădăcinile trecutului. Amintea mereu, întreţinîndu-se cu cei prezenţi, de locurile trăite aşa cum erau descrise şi zugrăvite bunoară in cărţile sale: „Caii lui Cibicioc” sau „Copilăria unui netrebnic”.
  
Ajungînd la „Podul Botoşanului”, s-a oprit şi parcă nu-i venea a crede. Pînă i-a revenit respiraţia şi puterea de a vorbi, nevenindu-i a crede unde se găseşte, a exclamat. „Nu-mi vine a crede unde mă găsesc. Aceasta este sinagoga unde mi-am petrecut copilăria. Veneam cu părinţii şi chiar singur. Este una din amintirile mele care nu le pot uita.”
  
S-a oprit. A contemplat. Parcă era singur. După un moment de reculegere şi a unei rugăciuni în idiş, la primul pas al dînsuluî, întreaga coloană s-a pus în mişcare, şi credeţi-mă cu cît mergeam înainte, mulţi, chiar curioşi au întregît cortegiul, îndreptîndu-ne exact, spre locul care mi-a declanşat aceasta povestire, acest omagiu adus unui scriitor… uitat.
  
Cortegiul îngroşat mereu urcă bulevardul, care dădea aşa cum mai amintesem spre oraşul vecin, Botoşani. Mărunţel de statură, în puhoiul de oameni aproape că nici nu se zărea din mulţimea de care era înconjurat. Pe unde trecea totul îi amintea de lucrurile, locurile şi întîmplările din copilărie şi din puţina sa tinereţe ce o petrecuse aşa cum spune el „în oraşul de pe Jijia”. Tot alaiul cu greu şi-a făcut locul şi drumul pînă la casa cu multe suflete unde s-a născut, el amintindu-ne mereu de tatăl său care era croitor de haine tărăneşti şi care cu greu reuşea să astîmpere foamea familiei…
  
Cortegiul la cerea oaspetelui se oprise aproape instantaneu în dreptul unei cunoscutei case a oraşului. Era casa familiei Rapaport. Aici, în faţa casei cu o adîncă evlavie Ion Călugăru îşi aminteşte de înţeleptul Rabi Haim Akiva Rapaport, cunoscut de tot „tîrgul” de odinioară şi sub numele de Goilărwarfer, amintindu-ne că sinagoga amintită se mai numea şi Rapaport, dat faptului că aceasta familie se ruga în acest lăcaş…
   
Plînsul, emoţiilor sau chiar vorbele sale din care reieşea o mare melancolie, cînd se văzuse în locul unde era proptită la vremea respectivă bojdeuca cea din scînduri şi chirpici sub dîmbul unei uliţe veşnic gloduroase pe unde curgea agale o apă puturoasă şi tare murdară, denumită chiar dacă am auzit bine, „Cacaina”. Din vecini auzisem ca soarele c-am nici-o dată nu-şi făcea apariţia pe această străduţă, fapt miraculos că totuşi străduţa se servea de frumosul nume, „Progresul”. Totuşi bucuria şi fericirea sa era mare că a dat chiar de mulţi vecini ai locului, cu care s-a îmbraţişat, s-a întreţinut, şi fiecare în parte s-a destănuit cu multe amintiri fie bune sau rele. Casa lor dispăruse, dar mai dăinuiau multe case mai trainice. Totul era uimitor, cu mic, cu mare, cu toţii au sărit să-l salute.
  
Iată-l pe Moş Nisor, ci că fostul vecin a lor de o viaţă. Nu-i venea a crede că el este Strulică, „acest domnişor primit cu atîta alai de mai toţi cetăţenii urbei”. „îţi aminteşti de mine. Eu sint Nistorache, aşa cum mă striga tatăl tău. Sînt un fost megieş cu voi. Veneam în zilele de sîmbătă şi de sărbători unde vă aprindeam focurile din casa”. Iat-o pe tanti Aglaia. Aşa se recomandase. „Eu de îmbucam întotdeuna cu fiertură de bostan”. E bine de amintit şi de o fostă învăţătoare a timpului, care făcea parte şi ea din cortegiul care îl însotea pe scriitor şi care amintise celor prezenţi, că „Dragostea de cunoaştere prin citire îl urmărea la fiecare pas”. In fine, din vorbă în vorbă, tot plin de emoţii, la toţi le-a destănuit secretul viitorului său editorial, adică începuse să lucreze la un nou roman, „Cei ce n-au trecut Jijia niciodată”…
 
Relevînd pe cît posibil amintirea înopinată şi nesperată a episodelor amintite, consider logic să complectez în mare personalitatea sa, cu alte cuvinte despre omul şi opera sa, luînd în consideraţie bogata sa activitate literar-publicistică larg dezvoltată prin mijloacele mass-mediei româneşti, mulţumindu-mă de data aceasta doar să citez şi să aştern pe hîrtie, considerînd că a venit rîndul  criticilor noştrii care aştern pagini întregi, comentînd autori vechi şi noi, lăsînd într-o umbră de neiertat o mare „pană” a scrisului dorohoian din literatura română.
  
Amintirile despre el sînt incomensurabile. Acest băieţel cu ochişorii foarte mobili şi nasul c-am mare  şi unde colegii îl strigau Buiumaş al Ţiprei învăţăse la şcoala israilită, făcînd şi gimnaziul la Liceul „Grigore Ghica” din oraş, dar care nu îl terminase. La fel va proceda mai tîrziu cînd se găsea elev la Liceul „Matei Basarab”. Era întreţinut la învăţătură de către Comunitatea Evreiască. Avea un ghiozdan, ca o raniţă, dar destul de peticită. Buzănarele labărţate erau întotdeuna îndesate şi pline cu cărţi sau ziare…
  
La numai 17 ani, în anul 1919, destinde în Bucureşti cu împreuna cu bunul sau prieten Saşa Pană (Alexandru Binder). Găsindu-se la Liceul „Matei Basarab”, profesorul său de latină Lovinescu îl adoptă, dîndu-i şi pseudonimul cunoscut în literatură de Ion Călugăru. Tot el  îi oferă şi un post la revista „Sburătorul”. Se împreteneşte şi lucrează împreună cu: Ilarie Voronca, Mihail Sabastian, Ştefan Roll, Geo Bogza, B. Funduianu, Virgil Gheorghiu, Saşa Pană şi alţii. Prozator, romancier, dramaturg şi gazetar foarte prolific, opera sa descoperind un adevărat univers literar, colaborînd şi publicînd la revistele şi ziarele vremii, cum ar fi cotideanul: „Mîntuirea”, la „Lumea Evree” şi „Adam”. Totuşi inima lui bătea pentru publicaţiile de avangardă cum au fost: “Intransigentul”, “Unu”, s-a numărat printre animatorii „Integralului”, îi întîlnim semnatura în „Opinia publică” sau în „Contemporanul”, dar este în acelaş timp unul din colaboratorii cunoscutului ziar antisemit… „Cuvîntul”.
  
După 23 august 1944 îl găsim redactor la „Scînteia”, fiind chiar printre primii vicepreşedinţi al Uniunii Scriitorilor, pe scurt devine un activist al frontului ideologic…
   
Despre opera sa literară, cărţi, articole sau alte materiale redacţionale, memoria înregistrează un număr destul de apreciabil de scrieri, iar pentru a le însera ne-ar trebui probabil cîteva pagini, din care eu voi încerca, să mă rezum de bine, de rău, şi să menţionez, doar triologia alcătuită din „Copilăria unui netrebnic” (1936), „Trustul” (1937) şi „Lumina primăverii (1948), unde prin eroul său principal Buiumaş al Ţiprei, este localizată şi percepută viaţă chinuită şi plină de lipsuri a locuitorilor dintr-un tîrg moldovenesc. Prin prisma acestor cărţi, nu-i de mirare că el vede însuşi imaginea Dorohoiului, acest vechi tîrg patriarhal, alcătuit pestriţ din zidari, croitori, cizmari, birjari, hamali, ceauşi de sinagogă, morari, oieri, cătiugari, sacagii, caţapi, ciubotari, mici negustori, slujbaşi prin prăvălioarele orăşelului, chiar bătrînelele limbuţe ale locului, etc, el iubind cu pasiune locurile natale, orăşelul, grădinile, casele şi toţi oamenii cu care a conveţuit…
  
Ca sa fiu sincer, singurul roman citit cu nesat, cu adevărată patimă şi chiar cu multă bucurie în nopţile înainte de culcare în anii mei de liceu, era „Oţel şi Pîine”, dat faptului că ştiam că-i scris de un concetăţean de al meu şi care am avut şi bucuria să-l cunosc personal, chiar să-i întind o mînă de bun venit în oraşul nostru, şi ca sa fiu şi sincer romanul mi-a plăcut foarte mult, drept pentru care am şi făcut o recenzie la gazeta de perete al liceului…
  
Revin la cele amintite mai sus. Mă bucură la superlativ citind mereu de importanţa şi frumoasa interpretare pe care o acordă mai toată critica literară şi presa română celui ce a fost Ion Călugăru. O Românie îl elogiază. L-a timpul respectiv un Saşa Pană, un alt fiu al meleagurilor noastre afirma: „L-am iubit, l-am stimat, l-am preţuit”…

GALERIE FOTO