În partea cea mai de sus a Moldovei, în ţinutul Botoşanilor, la Mileanca, o bisericuţă de lemn ridicată la sfârşitul secolului al XVIII-lea ţine între bârnele sale greu încercate trecutul şi identitatea acestei aşezări.

Sus de tot, într-un colţ îndepărtat al Moldovei, dincolo de târgul Darabanilor - acolo e localizat pe harta României satul Mileanca. Călătoria spre acest îndepărtat loc îndreptăţeşte cu totul imaginea construită în faţa hărţii. De pe drumul naţional ce vine de la Dorohoi şi se îndreaptă spre Rădăuţi Prut, imediat ce treci de ultimul orăşel al Moldovei - Darabani, drumul spre Mileanca taie de-a dreptul dâmburi şi văi, peste câmpuri colorate în fel şi chip, acum, în plin anotimp al belşugului. Urci coline domoale, cobori şerpuit pe lângă ele, te opinteşti iarăşi la deal, având în faţa ochilor doar ogoare nesfârşite, de parcă ai umbla slobod, pe un tărâm care nu mai are capăt. Nu degeaba George Enescu spunea despre zona aceasta, în care se regăsea şi locul său de baştină (Vârnav - Liveni), că are „drumuri care nu duc nicăieri şi oameni care nu pleacă niciodată“. Cât vezi cu ochii, câmpul e haşurat în felii simetrice, învăluite într-un pastel de nuanţe. De pe drumul ce merge pe coama dealului, glugile de porumb par piese delicate pe uriaşa tablă de şah a toamnei.

Deşi aparent izolate, locurile prin care trec mă duc cu gândul la liniştea secolelor trecute. Îmi şi imaginez cum pe şoseaua asfaltată de azi, întărită peste şleaul prăfuit de altădată, treceau doar căruţele sătenilor întorşi de la câmp şi, din când în când, caleaşca vreunui boier, ridicând în văzduh nouri de colb. Aceeaşi linişte e şi astăzi. Un calm aproape uitat, semn că natura împărăţeşte pe-aici încă nestingherită.

Aceeaşi pace şi în sat, acelaşi ritm neştirbit în toate. Bisericuţa veche, punctul terminus al călătoriei în acest colţ de Moldovă, e ascunsă privirii de casele şi grădinile din jur. „Până în urmă cu vreo douăzeci de ani, accesul către bisericuţă se făcea direct din strada principală. Acum însă oamenii au închis; şi-au luat pământurile înapoi şi nu mai permit să se treacă prin grădina lor“, povesteşte parohul de la Mileanca, părintele Bogdan Bejinariu, în timp ce ne îndreptăm spre biserică. Maşina coteşte primejdios pe o potecă strâmtă, tăiată prin grădinile şi curţile oamenilor. Sus, în capătul acestei poteci, se zăreşte lăcaşul. Aşezat pe un dâmb înalt, încercuit de grădinile oamenilor, pare un semn trist al unei lumi dispărute.

O istorie zbuciumată

Bisericuţa de lemn de la Mileanca e unul dintre acele exemple de dureroasă indiferenţă a autorităţilor de după 1990 faţă de tot ce a fost valoros şi autentic în lumea satului. Construită la 1779, în timpul domniei lui Ioan Vodă Calimachi, de un anume căpitan Manoliu, bisericuţa a fost tencuită cu ciment pe exterior, în 1990, păstrând astăzi o înfăţişare tristă şi cenuşie. „Din câte se vede acolo unde tencuiala a căzut, s-a bătut plasă de sârmă peste bârnă, apoi s-a pus ciment. Nu înţeleg de ce s-a recurs la soluţia asta, mai ales că această tencuială s-a şi degradat foarte rapid“, spune pr. Bogdan Bejinariu, paroh la Mileanca de opt ani.

Potrivit înscrisurilor din arhiva parohiei, lăcaşul cu hramul „Sfântul Nicolae“ de la Mileanca a fost reparat la 1857, de Emanoil Mişoglu, proprietarul de atunci al moşiei, şi apoi din nou, în 1910, de către Sebastian Dron.

Istoricul Sorin Iftimi, muzeograf la Muzeul de Istorie din cadrul Complexului Naţional „Moldova“ Iaşi, originar din Mileanca, a înaintat ipoteza potrivit căreia această bisericuţă ar fi chiar mult mai veche. Dovezi în acest sens sunt două pietre de mormânt descoperite lângă biserică, prezentând inscripţii în chirilică. Conform acestora, una dintre pietre a fost pusă în biserică, la anul 1665, de un ctitor, pe mormântul mamei sale, Maria. Cea de-a doua piatră de mormânt, datând din 1831, a aparţinut lui Ioan Blezănuh.

În anul 1903 bisericuţa a fost desfăcută bârnă cu bârnă şi a fost mutată în cimitirul satului, pentru a servi drept capelă. „Neavând aprobare de la Sfânta Mitropolie de la Iaşi“, după cum consemnează documentele vremii, cei care au mutat-o au fost obligaţi să o aducă înapoi în sat, pe vechiul ei loc. „A fost mutată la cimitir, pe deal, după ce a fost ridicată cea de zid. Oamenii s-au revoltat mai pe urmă şi au adus-o înapoi. C-aicea era locul ei. Tata îmi spunea că-i scrisă treaba asta cu mutatul jos, la talpă (n.r. - talpa bisericuţei)“, povesteşte moş  Gheorghe Dubiţ, un venerabil bătrân de 90 de ani, fost dascăl de biserică timp de 70 de ani. „Aşa povestesc oamenii, că după ce au dus-o pe deal, la cimitir, când s-o facă la loc, nu se mai legau bârnele. Sătenii spun că bisericuţa voia să fie adusă înapoi la locul ei“, completează şi părintele Bejinariu.

Ultimele slujbe în această biserică s-au ţinut în anii 1986-1989, interval în care biserica de zid de la Mileanca a suferit lucrări de renovare. „De-atunci nu s-au mai ţinut deloc slujbe aici. Noi intenţionăm să o păstrăm, măcar aşa, ca un muzeu al satului“, spune pr. Bejinariu.

Stilul arhitectural şi podoabele de interior

Lăcaşul este construit din bârne de stejar din codrii Gârbenilor, aflaţi în imediata vecinătate, pe talpă de stejar şi temelie de piatră de râu. Iniţial, acoperişul a fost de şindrilă. Astăzi, bisericuţa este tencuită cu ciment pe exterior, iar în interior bârnele au fost zugrăvite. De asemenea, în timp, şindrila de pe acoperiş a fost înlocuită cu tablă zincată.

Interiorul a suferit şi el câteva modificări. Catapeteasma originală a bisericuţei nu s-a păstrat. Cea care se vede astăzi datează din 1910, de la ultima reparaţie generală a lăcaşului.

În inventarul bisericuţei se păstrează câteva pomelnice, zugrăvite cu ulei, pe lemn, pe care sunt menţionate numele vechilor ctitori.

În ciuda aspectului trist de la exterior, interiorul e păstrat extrem de bine, trădând grija şi atenţia preotului şi a sătenilor pentru acest lăcaş, chiar dacă aici nu se mai săvârşesc slujbe. „Facem curăţenie generală de două ori pe an şi încercăm să avem grijă pe măsura puterilor noastre. Nu ştiu dacă în privinţa exteriorului se mai poate face ceva, deoarece pe bârnă au fost bătute cuie de fier, care să susţină acea plasă“, spune părintele paroh.

De altfel, din cauza intervenţiei de la exterior, bisericuţa nu a fost înscrisă pe lista monumentelor istorice din judeţul Botoşani, în ciuda vechimii sale.

Mileanca, nod pe un important drum comercial al vechii Moldove

Potrivit istoricilor, denumirea satului provine din limba ucraineană, de la cuvântul „milencaia“, însemnând „frumuşica“. Odinioară, spun documentele, satul se afla pe una dintre cele mai importante rute comerciale ale vechii Moldove, ce venea de la Marea Baltică, prin Polonia, îndreptându-se spre Marea Neagră. Acest drum trecea prin Cameniţa, Hotin, Snyatin, traversa pe la Rădăuţi-Prut şi apoi, prin Mileanca ajungea la Dorohoi (reşedinţa Ţării de Sus). De aici, drumul cobora, trecând Prutul prin dreptul Iaşilor, spre Cetatea Albă.

Prima atestare documentară a satului datează de la 4 aprilie 1622. În decursul veacurilor, moşia Mileanca a trecut în proprietatea mai multor boieri, printre care Iuraşco Bilava (1575 - 1591), diac şi uricar în cancelaria domnească, Miron Barnovschi, hatman şi pârcălab de Suceava şi apoi domn al Moldovei, iar după 1800 a ajuns în proprietatea familiei Ghica.

GALERIE FOTO