A răspuns la mobil ursuz: „Da, ţi-am spus că nu este momentul!” şi a închis, adăugând: „M-a deranjat bătrâna asta!” Ne-am spus că poate vorbeşte cu o rudă de a lui ori cu vreo cunoştinţă dar bătrâna de la telefon era mama lui.

Cei prezenţi au rămas surprinşi iar, din mulţime, s-a auzit vocea unui prieten prezent, ce plângea în hohote. Ne-am uitat la el cu uimire ştiind că bărbaţii nu plâng din te miri ce. Când şi-a dat seama că ne uităm la el, ne-a zis: „Ce bine era dacă îmi vedeam şi eu mama, în faţa mea şi în viaţă. I-aş fi spus cât îmi este de dor de ea, chiar dacă n-am văzut-o niciodată !”

Prietenul nostru, cel cu mobilul, a devenit dintr-o dată uşor stânjenit şi tot încerca să se explice şi să se apere. Dar toţi cei prezenţi l-au sfătuit mai bine să tacă, că nu are nici o scuză şi să se ducă la mama lui acasă, să-i sărute mâna şi să-i ceară iertare.

Prietenului nostru care a plâns, i-a murit mama când era mic, după naşterea lui. Toată viaţa a trăit mâhnit şi deprimat pentru că se considera vinovat de moartea mamei lui. Când era mic, auzea de la copii cum povesteau că mama lor le-a cumpărat, a spus, a făcut, i-a mângâiat ori i-a dojenit. Dar el nu putea să spună nimic din toate aceste cuvinte. Această durere era ca un vulcan ce erupea în interiorul lui; atunci, se ascundea într-un colţ al casei şi plângea cu lacrimi amare, chiar dacă trăia cu tatăl lui, ca un rege.

Auzea pe prietenii lui cei înţelepţi cum vorbesc cu mamele lor calm şi duios, cum se oferă să le fie de ajutor, cum le întreabă de nevoile lor. Atunci el răsuflă uşurat şi aproape explodează din cauza plânsului şi de dorul mamei… Bara Haki Abdulbaki

GALERIE FOTO