La aproape un kilometru spre nord de Dorohoi, pe stânga şoselei spre Darabani, se găseşte iazul Plopilor,... Prin el curge pârâul Ţipişca, ce-şi adună apele din dealul Dumbrăviţa. Ca toate iazurile de prin părţile Dorohoiului, a fost cu mult mai mare şi perdeaua de vegetaţie specifică lacurilor mai deasă şi mai întinsă.

Numele său actual este de dată recentă. Pe vremuri purta numele de „iazul Popilor” sau al „Pochilor”. Dar se spune că şi mai demult s-ar fi numit altfel. Acel nume străvechi l-a păstrat doar legenda, legendă de care numai bătrânii îşi mai amintesc în chip nelămurit. Aţi venit la mort ? Se auzi deodată un glas în spatele nostru. Uitându-ne, văzurăm o femeie înaltă şi subţire, îmbrăcată în straie lungi de culoare închisă. Chipul palid, cu riduri fine, era cuprins într-o broboadă neagră. Portul aproape monahal şi întreaga ei înfăţişare mă făcu să o asemăn cu Sf. Vineri din poveştile copilăriei. - Aici erai ţaţă ? Nu te-am auzit venind, zise gazda noastră, „madam” Strugaru, în ograda căreia ne refugiasem spre a scăpa de şuvoiul de oameni care se adunaseră pentru înmormântarea lui moş Gheorghe Casian. - Asta-i soru-mea mai mare, Sofia, ne dumeri „madam” Strugaru. Suntem vecine, gard în gard. Într-adevăr, în fundul grădinii zărirăm un gard de ostreţe şi o portiţă întredeschisă pe unde probabil se strecurase „Sf. Vineri” adică „coana Sofica” - căci, aşa cum am aflat mai târziu, cu acest nume era cunoscută în cartierul acela mărginaş al Dorohoiului, dinspre podul Buhaiului şi Cărămidăriei. Depusesem împreună cu profesorul un mănunchi de flori şi aprinsesem câteva lumânări la sicriul în care dormea cel ce fusese vestitul pescar Gheorghe Casian, găsit înecat în iazul de la Ghilauca. Şi cum profesorul era şi el pescar ţi-l cunoştea de multă vreme pe moş Gheorghe, nu se cuvenea să nu-i cinstească memoria măcar cu o floare şi o luminare, după tradiţie. După ce „ţaţei” i se răspunse cu un „bună ziua” din partea profesorului şi cu un „îmi pare bine că vă cunosc” din parte-mi, aceasta ne întrebă, cu o uşoară umbră de ironie în glas, ce anume discutam. - Se pare că lui moş Casian i s-a arătat „ştima lacului”, spusei eu. - Da, continuă profesorul, ni s-a povestit că moş Gheorghe ar fi prins în două rânduri câte o peştioaică mare, plină de icre. Şi unii susţin că ştima l-ar fi rugat să le dea drumul, căci ele sunt mătcile iazului. Dar el n-ar fi ascultat-o.

A treia oară, tot o peştioaică mare l-ar fi tras în adâncul apelor şi l-ar fi înecat, încheie profesorul cu un abur de ironie în glas. - Iar moş Bilea ne-a mai povestit că şi el a zărit odată ştima, într-o dimineaţă de vară, când aburii de pe iaz prind a se ridica, am continuat eu. - Dacă-l ascultaţi pe bleahul acela de moşneag, are să vă spuie el multe, câte-n lună şi-n stele. Dar nu-i nimic adevărat. Mai întâi şi mai întâi, ştima nu s-arată ziua în amiaza mare, zise „ţaţa”. - Dar nu era în amiaza mare, protestai eu. Era în zori, când aburii de pe iaz încă nu se ridicaseră. - Tot una, se cheamă că tot ziuă era. - Ţaţa ştie mai bine ca oricine ce-i cu ştima lacului. De ce nu le povesteşti întâmplarea aceea de la Iazul Po- chilor ? se adresă ea surorii mai mari. - Iazul Plopilor, corectă profesorul de geografie. - Aşa se cheamă acum, se-ncruntă coana Sofica dar înainte i se spunea Iazul Pochilor. - Da, recunoscu profesorul. Iazul fusese donat unor preoţi sau unei mănăstiri, nu ştiu exact. - Apoi am să vă spun eu „exact” cum a fost cu iazul ista al „Pochilor”, zâmbi subţire „Sfânta Vineri”. Dar să nu mai stăm aici lângă drum. Mai bine veniţi la mine. - Că bine zici, ţaţă. La matale în grădină-i mai frumos şi mai răcoare. Aşa se face că puţin după aceea ne aflam cu toţii în jurul unei mese de lemn, la umbra unui măr. Merele verzi erau încă mici, cât nuca.

În timp ce le priveam, madam Strugaru ne lămuri că acesta-i măr patul, cu mere care ţin bine pe iarnă. Între timp un lăiceraş fusese aşezat pe banca de lângă masă. Mai apăruseră două scaune. Pe unul din ele sta acum profesorul. - Haretă, ia adă tu paharele şi scoate linguriţele cele bune din sertar. Gavanosul ştii tu unde-i, pe dulap, sus. Tablaua-i după sobă. - Vai, dar nu vă deranjaţi, spuserăm noi mai mult de formă. De fapt ne era cumplit de sete. Curând Hareta, mezina, apăru cu tablaua pe care abureau patru pahare cu apă proaspătă şi-n fiecare pahar linguriţa cu şerbetul de trandafir. - Chiar mi-a fost sete, recunoscu sincer profesorul dupăl ce a băut apa. O apă minunată. Pot îndrăzni să mai cer un pahar ? - De mult n-am mai gustat aşa un şerbet bun, adăugai eu. O cană de sticlă, plină cu apă fu adusă. Mulţumirăm şi, cu ochii ţintă la „Sf. Vineri”, aşteptam cu nerăbdare să ne destăinuie „adevărul adevărat" des-prc ştima lazului. Ea privea departe, spre o zare din trecut. De-abia atunci observai culoarea ochilor ei: erau albaştri, de un albastru cenuşiu si rece. Apoi începu să povestească. - Ceea ce spun, ştiu de la bunică-mea. Căci.. toate acestea s-au petrecut cu mulţi ani în urmă, pe vremea când bunica era o copilă ca de 12-13 ani. În vara aceea - vara aceea de atunci - întări ea, au venit în satul Trestiana doi călugări şi un frate. Ştiţi ce-i acela „frate” ? - Ştiu, mă grăbii să răspund. Este un tânăr care se află la ascultare la un călugăr mai bătrân. - Aşa-i... şi coana Sofica, îmi aruncă o privire binevoitoare. Da, erau doi călugări şi un frate veniţi tocmai de la mănăstirea Dragomirna. –

Mănăstirea Dragomirna este o mănăstire de călugăriţe, spuse liniştit profesorul. Eu m-am foit pe bancă, pregătindu-mi o ripostă. Dar coana Sofica îmi făcu semn cu mâna şi continuă: - Acum e mănăstire de maici. Dar pe vremea aceea era de călugări, ştie şi dumneaei, adăugă ea privind spre mine. Încuviinţai. - Şi aşa cum vă spuneam, au venit călugării aceia, unul din ei având-o pe mătuşă-sa în sat. Şi au tras la dânsa. Acum, în satul acela mai trăia o vădană, încă destul de tânără şi care fusese tare frumoasă la vremea ei. Dar am uitat să vă spun că iazul se numea „Iazul Dracului”... Făcu o pauză, aşteptând să ne exprimăm mirarea, ceea ce făcurăm. - De ce ? - Cum aşa ? - Pentru că un diavol pusese stăpânire pe iaz. Oamenii care treceau pe lângă iaz după ce se lăsa întunericul au auzit apa bolborosind şi au văzut nişte vârtejuri cam pe la mijlocul lui. - Gaze, probabil, îşi dădu cu părerea profesorul. - Gazele n-au coarne ! i-o tăie scurt povestitoarea. Din mijlocul vârtejului se iţea un cap negru cu coarne şi atunci oamenii au cunoscut că iazul nu-i curat. Totuşi erau pescari care se duceau la pescuit şi prindeau bun peşte.

Când au venit cei doi călugări cu acel copilandru care era frate, nu luase negru... şi coana Sofica iar se uită la mine. - Ştiu îi răspunsei, am avut şi eu o mătuşă, maică la mănăstirea Văratecului. - Mda... Cei doi călugări au hotărât să meargă şi ei la pescuit, dar noaptea. Ci-că noaptea vor prinde mai mult peşte ca ziua. Iar de diavol nu le păsa. Îl luau şi pe tinerel cu dânşii, se aşezau pe mal cu undiţele, prindeau cât prindeau şi puneau peştele într-o plasă să stea în apă. Apoi dispăreau după nişte căpiţe, chipurile la hodină, lăsând băiatul singur de pază la peşte. Băiatul era tare de înger - adică nu-i era frică - socoti coana Sofica să ne lămurească. A auzit şi el bolborosind apa şi a văzut vârtejuri. Dar altceva n-a văzut. Când ceilalţi doi plecau, el se aşeza ceva mai la o parte, să nu-l tragă răceala apei. Îşi făcuse un culcuş tare bun: un braţ de fân şi o pătură miţoasă. Vremea era frumoasă şi nopţile calde. Dormea împărăteşte. Acum trebuie să vă spun că cei doi călugări intraseră în păcat cu văduva aceea. Se întâlneau acolo la căpiţe. Băiatul habar n-avea ! Se pare că tot cel cu corniţe din iaz a dus în ispită pe călugări, zise cu îndoială în glas „Sf. Vineri”.

Mătuşa călugărului nu prea era mulţumită în sinea ei, văzându-i că pleacă la pescuit noaptea. Dar dimineaţa când vedea cât peşte au prins, se crucea şi se apuca de treabă: borş de peşte, peşte prăjit, peşte la cuptor, marinată de peşte, mă rog, toate câte le ştia a face din peşte, făcea. Şi pe urmă, gândea ea, eu nu-s femeie învăţată, nepotu-miu ista o fi ştiind el rugăciuni ca să alunge necuratul. Totuşi era neliniştită. Într-o noapte, băiatul s-a trezit deodată. Se auzise chemat pe numele său: „Frate Ionică, frate Ionică !” Era lună plină. Şi acolo, în bătaia lunii, a zărit o fată lângă dânsul. Era tare frumoasă, aşa cum sta îmbrăcată în rochie lungă şi lucioasă, cu părul galben revărsat pe spate. Tânărul se ridicase în picioare şi privea nedumerit şi sfielnic la făptura aceea cu ochi mari şi trişti. - Sunt ştima iazului, i-a destăinuit ea. Apoi i s-a plâns cum un drac a pus stăpânire pe iazul ei. El, fratele Ionică, să se ducă neapărat la mănăstirea Gorovei, la cel mai bătrân călugăr de acolo şi să-l întrebe ce trebuie făcut ca să-l alunge pe cel cu corniţe. I-a mai spus că cei doi tovarăşi ai lui în mare păcat au căzut dar ce anume păcat nu l-a lămurit. Băiatul asculta glasul acela şoptit care se îmbina cu cântecul unei privighetori. Se desluşea foşnetul tainic al stufului. Broaştele amuţiseră.

Apoi frumoasa arătare s-a depărtat. Fratele Ionică a privit-o până s-a topit în întuneric. Atunci, luându-şi pătura, a pornit-o spre casă. Cocoşii cântau de miezul nopţii. S-a strecurat pe portiţă şi s-a culcat pe prispă. Dar nu putea dormi. Nu se luminase încă de ziuă când a pornit spre mănăstirea Gorovei. Nu se ştie cum a nimerit drumul, căci niciodată nu fusese acolo. Vag, bănuia încotro să se îndrepte. Când sosiseră în sat la Trestiana, venind dinspre mănăstirea Dragomira, drumul străbătea o pădure mare, pădurea de la Gorovei. Într-un loc se făcea o potecă largă. „Pe aici se merge la mănăstirea Gorovei”, îl lămuriseră cei doi călugări. Era tot ce ştia. Fratele Ionică păşea grăbit dar se simţea uşor ca o pană. Nu simţea nici un fel de oboseală. La mănăstire, primul care i-a ieşit în cale a fost un călugăr bătrân. Fără să-l cunoască, a ştiut că el este călugărul pe care-l căuta. Era călugărul Epifanie. Bătrânul l-a ascultat cu luare aminte şi l-a învăţat ce anume să facă. I-a mai spus ca tovarăşii lui să vină neapărat la mănăstire să stea de vorbă cu dânsul, încredinţându-i un obiect despre care spunea că-i sfinţit. Apoi, binecuvântându-l, l-a lăsat să plece.

Spre seară fratele Ionică era din nou în satul Trestiana. A spus ce-a avut de spus celor doi călugări, care, speriaţi foarte, au şi luat-o din loc, spre marea nedumerire a mătuşii. Iar fratele cel tânăr, chiar în noaptea aceea a înconjurat iazul de trei ori, stropindu-l cu aghiazmă şi spunând rugăciunile învăţate. Apoi, când apa a început a bolborosi la mijlocul iazului, a aruncat ceea ce i-a dat călugărul drept în locul acela. S-a auzit un ţiuit prelung, apa iazului a început a fierbe, a face spume şi a se revărsa peste maluri. Un miros greu de pucioasă s-a făcut simţit. - Gazele, murmură iar profesorul. ...Femeia nu-l luă în seamă, continuându-şi povestirea. - Un timp nimeni n-a mai prins peşte în iaz. Miroseau toţi a pucioasă. Despre cei doi călugări nu s-a mai ştiut nimic. Se ştie doar că văduva a căzut la pat, bolnavă. La puţină vreme a murit şi trupul ei mirosea a pucioasă. Fratele Ionică a plecat curând la Dragomirna. Dar de la un timp, oamenii trecând pe lângă iaz, zăreau două umbre cernite care rătăceau pe malul apei... ! - Cine erau cele două umbre, călugării ? întrebai eu. - Or fi fost, n-aş putea spune şi nici bunica nu ştia. Cum v-am mai spus, la vremea aceea era o copilă. Sunt multe pe care nu le-a înţeles prea bine sau poate le-a uitat.

Dar dacă eu am povestit ce-am povestit, e ca să ştiţi că ştima apelor nu iese decât noaptea pe lună plină. - De ce tocmai pe lună plină ? întrebai eu. - Asta s-o explice profesorul, răspunse ea aţintindu-şi privirea fumurie asupra lui. - Eu ? De ce trebuie să ştiu eu ? se minună acesta. - Pentru că, după câte ştiu, eşti profesor de geografie. - Şi ce legătură are un profesor de geografie cu ştima iazului ? - Are, căci dumneata cunoşti mai bine decât mine puterea de atracţie a lunii asupra apei. Am învăţat şi eu oleacă de carte. - Ţaţaia a făcut liceul, lămuri cu mândrie „madam” Strugaru. - N-am făcut decât trei clase dar ţin minte tot ce-am învăţat: fluxul şi refluxul. - Fluxul şi refluxul, murmurai ca un ecou. Bine, spuse profesorul dar aici este vorba de o întindere mică de apă stătătoare şi de ştima iazului. Aşa cum luna trage apa, luna scoate - mai ales împlinită - ştimele din iazuri. Şi asta se-ntîmplă noaptea. În nopţile calde de vară, strălucirea lunii cheamă ştimele ascunse în adâncuri... Şi atunci ele alunecă pe apă, se plimbă pe maluri şi, dacă întâlnesc un om, îi vorbesc. Dacă omul se-ntâmplă a fi un flăcău frumos, îl ademenesc cu dragostea lor. Asta tot de la bunica o ştiu. Trebuie să fii tare de înger ca să te împotriveşti lor. - Aşa cum a fost fratele Ionică ! - Da, numai că ştima n-a vrut să-l ademenească. Dorea doar să scape de necuratul care-i spurca iazul... Nişte ceşcuţe cu cafea se aflau acum pe masă, în dreptul nostru.

Sorbeam dusă pe gânduri din cafeaua fierbinte şi amară. Albine zumzuiau în juru-ne, îndreptându-se înspre stupii care se zăreau în spatele casei. Profesorul era tăcut. Ca om de ştiinţă, nu dăduse crezare nici lui moş Bilea şi nici „coanei Sofica”. Dar nu voia să destrame vraja povestirii printr-o observaţie ironică. Eu aş fi dorit din toată inima să cred în ştima iazului care apare în aburii dimineţii sau în nopţile cu lună plină. O şi vedeam cu ochii minţii, frumoasă şi palidă, cu părul luminos revărsat pe umeri, alunecând visătoare pe unda apei. Se făcuse târziu. Ne-am ridicat mulţumind pentru toate şi mai ales pentru poveste. La plecare am strâns mâna uscată a „Sf. Vineri” şi ea m-a învăluit cu o privire gânditoare. Ne-a condus până la portiţă şi, ridicând un deget subţire, a mai adăugat: - Numai noaptea! Asta ca să ne intre bine în cugete că ştima iazului apare numai noaptea.. (legedele Dorohoiului, autor Octav si Elena Guţic, ed. Sport-Turism)

O legendă mai scurtă culeasă tot din zona cartierului Trestiana ne vorbeşte despre o intâmplare diferită de cele povestite de familia profesorului Guţic. Se spune că o trăsura în care se aflau mai mulţi preoţi s-a răsturnat în acest iaz la sfârşitul unui an, din neglijenţa vizitiului, preoţii deplasându-se dinspre Havârna spre Dorohoi. Iarnă fiind, trăsura a ajuns pe iazul îngheţat si crăpându-se gheaţa, au sfârşit înnecaţi. Cei care trec prin zonă în preajma sfârşitului de an sau a Bobotezei aud, noaptea, câtări religioase, iar in aer se simte miros de tămâie. La fel mărturisesc bătrânii ca şi în preajma Invierii Domnului au auzit aceleaşi cântări religioase, enigmatice şi atmosferă bisericească, zgomot de clopote şi miros de tămâie răspândite în eter. (a consemnat pr. Teodor Ghe. Ciurariu)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturați-vă, cu un simplu „Click” - „Îmi place”, comunității noastre de cititori de pe pagina de Facebook.

GALERIE FOTO