Muzeul de Științele Naturii Dorohoi vă propune o expoziție în mediul online, intitulată „Plante carnivore”. Acest eveniment cultural cuprins în programul manifestărilor culturale aprobate pentru anul 2020 a fost amânat ca urmare a extinderii epidemiei virale de Covid-19 și a recomandărilor oficiale în ceea ce privește măsurile de prevenție, suspendându-ne toate activitățile cu public.

Evenimentul se baza pe o colaborare atât cu Muzeul de Științele Naturii Suceava, prin amabilitatea d-nei dr. Carmen Florentina Oleniuc cât și cu Muzeul de Științe Naturale Piatra Neamț, prin disponibilitatea d-lui muzeograf dr. Emilian Pricop. Această colaborare a apărut din dorința d-nei muzeograf Cristina Amarie de a organiza la Muzeul de Științele Naturii Dorohoi o expoziție temporară, inedită și interesantă, atractivă și educativă.

Expoziția ar fi cuprins un bogat material fotografic care ar fi oferit informații științifice și curiozități despre specii de plante carnivore care trăiesc în țara noastră și în alte regiuni ale lumii (America de Nord, Australia) dar și un „colț viu”, unde publicul-vizitator ar fi avut posibilitatea să observe modul de hrănire al acestor plante.

Vă invităm să rămâneți în continuare alături de noi în mediul online, urmărindu-ne pagina de Facebook, unde vă prezentăm aspecte despre plantele carnivore. Plantele carnivore sunt răspândite pe tot globul pământesc, prezente atât în zonele temperat continentale, dar și în zonele ecuatoriale, și grupează puțin peste 700 de specii. Denumirea de „plante carnivore” ne induce imaginea unor prădători, adevărați monștri din filmele de groază. În realitate, aceste plante sunt de mici dimensiuni și se hrănesc cu diferite insecte (țânțari, muște, gândaci), procurându-și suplimentar unele substanțe nutritive din corpul acestor artropode. Principiul acestor plante constă în atragerea prăzii, în prinderea în capcană și supunerea acțiunii propriilor secreții care extrag substanțele necesare.

Charles Darwin a scris în anul 1875 primul tratat despre plante carnivore. În prezent, cercetătorii au convenit că aceste plante fac parte din categoria plantelor semi-carnivore, para-carnivore sau sub-carnivore. O plantă poate fi clasificată drept carnivoră dacă are caractere morfologice, anatomice și fiziologice care să permită atragerea, capturarea activă sau pasivă (fără mișcare cum este la Nepenthes), omorârea și distrugerea prăzii, astfel încât să-și îmbunătățească creșterea, producția de semințe, ca să-și mărească șansele de perpetuare. În marea majoritate a cazurilor, frunzele acestor plante sunt transformate în capcane, mai rar florile. Clasificarea acestor plante se face în funcție de modul în care este capturată pradă, există plante carnivore cu capcane pasive sau statice (la Sarracenia, capcanele fiind de fapt urne și la Drosera, capcanele sunt sub forma unor frunze lipicioase) și cu capcane active de tipul unui clește (speciile de Dionaea).

Nu este ușor să crești plante carnivore, fiecare specie în parte are anumite preferințe în raport cu cantitatea de lumină, cu temperatura, apa și solul utilizat. În România există 11 specii de plante carnivore, ce aparțin la două familii botanice: Droseraceae și Lentibulariceae. Cea mai cunoscută plantă carnivoră este roua cerului, dar toate speciile genului Drosera sunt considerate relicte glaciare în România. Speciile de otrățel sunt acvatice, în timp ce restul speciilor sunt terestre, prezente în pajiști umede, turbării, mlaștini.

Turbăriile - mediul de viață al plantelor carnivore din România

- Turbăriile se întâlnesc în zonele umede montane şi deluroase. Suprafaţa mlaştinilor cu turbă din România ocupă aproximativ 7.000 de hectare, peste 440 de locații.
- Turbăriile eutrofe – joase, au luat naştere pe fundul unor mlaştini, albii de râuri sau văi. Aprovizionarea plantelor se face din pânza freatică şi din apele de suprafaţă.
- Tubăriile de mlaştini oligotrofe - înalte (tinoavele), se formează sub păduri, la cumpăna apelor, doar în prezenţa rocilor silicioase şi a precipitaţiilor abundente (peste 750 mm anual). În România se întâlnesc turbe înalte în bazinul Dornei (Poiana Stampei, Șarul Dornei, Găina –Lucina).
- Turbele de mlaştini mezotrofe - de tranziţie, sunt reprezentate de vegetație tipică turbăriilor oligotrofe și eutrofe. În România, o astfel de turbă se găseşte la Vatra Dornei şi Colăcel (județul Suceava).

În partea de vest a județului Botoșani se găsește situl „Turbăria de la Dersca”, rezervație de tip botanic. Din punct de vedere geologic perimetrul Lozna-Dersca se încadrează în Platforma Moldovenească ce posedă un pachet de sedimente în grosime de 1000-5000 m. Fundamentul cristalin este alcătuit din micaşisturi, şisturi amfibolice-roci mezometamorfice, iar în partea superioară de roci epimetamorfice de tipul şisturilor sercito-cloritoase, roci carbonatice, roci porfirogene. Stiva de sedimente dispuse peste fundamentul cristalin aparţin paleozoicului, mezozoicului şi neozoicului. Datorită capilarităţii ridicate a plantelor ce alcătuiesc stratul turbifer apa îşi găseşte un bun locaş de acumulare în aceste zăcăminte (apa de zăcământ). Apele au un aspect de mlaştină datorită dispunerii zăcămintelor pe un pat argilos impermeabil, Turbăria de la Dersca fiind o mlaştină eutrofă.

Este habitat rar în România prin grosimea stratului de turbă eutrofă până la neutră (1,5 - 6 m grosime). Aici sunt adăpostite unele specii de plante rare în flora vasculară a României. Stratul de turbă este format în special din briofite printre care dominant este Drepanocladus aduncus şi alte specii cum sunt: Chrysohypnum sommerfeltii, C. chrysohypnum, Callergon giganteum, Funaria hygrometrica, Marchantia plymorpha. Turba are un pH de 6,8-7,6 şi s-a format pe un strat impermeabil de argilă peste care se află un strat de pietriş de râu. Temperatura medie anuală este de 8,3 grade Celsius şi media plurianuală a precipitaţiilor este de 563,3 mm.

Această rezervaţie, „Turbăria de la Dersca” are o suprafaţă de 10 ha și este inclusă în Anexa I a Legii nr. 5/2000. Din punct de vedere administrativ aparţine comunei Dersca, judeţul Botoşani. Este o rezervaţie de interes botanic în principal, fiind inclusă în categoria IV - IUCN.

Ordinul Caryophyllales
Familia Droseraceae
Genul Drosera cuprinde cca 200 de specii.

- Drosera rotundifolia L. (LC) este o specie ocrotită și poate fi admirată în turbăriile din zona de munte. Planta consumă aproximativ 50 de insecte pe an. Poate fi ușor recunoscută după florile de culoare albă și după frunze, care au pe suprafața lor numeroși peri glandulari cu rol în digerarea insectelor. Perișorii, numiți și tentacule, secretă substanțe lipicioase care se adună sub forma unor picături strălucitoare de rouă, de unde vine și denumirea populară a plantei.

Rădăcinile plantei sunt slab dezvoltate. Frunzele sunt dispuse sub forma unei rozete bazale. Pețiolul este lung, iar limbul este acoperit de peri. O insectă care se așează pe frunza acestei plante se lipește de sucul lipicios al perilor măciucați. Făcând mișcări de eliberare, insecta se lipește de tot mai mulți peri. Aceștia secretă un suc lipicios, abundent, care sufocă insecta. Ea este digerată datorită enzimelor proteolitice timp de câteva zile, din insectă rămânând doar scheletul chitinos.
S-au folosit de mult timp, preparate obţinute din partea aeriană de Drosera, în tratamentul tusei, mergând de la tusea convulsivă şi până la astm. Preparatele au o mare eficienţă terapeutică, însă cantitatea de plantă care se poate recolta din flora spontană este limitată. În acest scop s-au făcut eforturi foarte mari pentru a o cultiva atât în mediul natural, cât și in vitro.

Odată cu cultivarea acestei specii s-au ridicat numeroase probleme, cum ar fi natura îngrăşământului folosit (roua cerului nesuportând îngrăşămintele convenţionale, iar fără îngrăşământ plantele cresc greu), natura solului (turbă) şi numărul de plantule care trebuie produse (indivizii sunt foarte mici, iar planta este constituită în proporţie de 95% din apă).

- Aldrovanda vesiculosa L. (EN) este o plantă carnivoră acvatică, care face parte din familia Droseraceae, se găsește și în România dar foarte rar, fiind ocrotită de lege. Ea plutește aproape de suprafața apei, tulpina ei poate să fie simplă, sau să aibă numeroase articulații sau puțin ramificată are culoarea verde sau brună, crește până la 30 cm lungime.

Frunzele în cele mai multe cazuri 8 în verticil, lacunos umflate, cuneate, spre bază îngustate în formă de peţiol, care la vârf se termină prin 4-6 segmente laciniiforme, subulate, de 6-8 mm lungime. În parenchimul acestor pseudopeţioli, ca şi în tulpină, se află spaţii mari cu aer, care ajută planta la meţinerea ei deasupra apei. Fiecare pseudopeţiol este acoperit cu 700-900 glande mici, cu 2 braţe. Lamina renifrom orbiculată, în partea centrală îngroşată, pe linia mediană articulat îndoită, de 5-7 mm lungime şi lată de 8-10 mm. Lamina frunzei se închide îndoindu-se de-a lungul nervurii mediane, formând două valve, între care sunt prinse animalele sau insectele de apă.

Florile sunt solitare, se găsesc în vârful unui pedicel care este robust, dar mai lung decât frunzele. Crește în bălți, lacuri, ape cât mai stagnante, de preferat substratul să fie de turbă. Este o plantă care iubește lumina.

- Dionaea muscipula (VU) - Venus Flytrap (capcana zeiței Venus) este cultivată în țara noastră doar în grădini botanice sau locuințe (originară din America de Nord). Este probabil cea mai cunoscută dar și cea mai comună plantă carnivoră. Considerată o specie cu risc ridicat de dispariție fără o intervenție umană suplimentară.

Ordinul Lamiales
Familia Lentibulariaceae
Genus Pinguicula cuprinde 35-50 de plante care cresc în principal în Europa, Asia de Nord și America.

- Pinguicula alpina L. și Pinguicula vulgaris L. (LC) numită foaie grasă, se deosebește mult de alte plante. Este o erbacee pitică, având o înălţime maximă de 15 cm. Tulpinile îi sunt foarte scurte, practic la nivelul solului, iar frunzele formează o rozetă. Din această rozetă se înalţă florile, care au un peduncul lung. Frunzele sunt mari, cărnoase, grase. Au și funcţie digestivă – secretă o substanţă digestivă și alţi compuși mucilaginoși și dizolvanţi, necesari consumării materiilor organice, adică a insectelor.

Foaia grasă înflorește de la sfârșitul primăverii și până în iulie. Florile au o culoare puternică, albastră-violacee, florile pungiculei alpina au culoare albă. Această plantă ciudată crește în zonele montane și submontane, în locuri umede, mai ales pe pajiști, în poieni, la margini de pădure, în turbării și mlaștini. Foaia grasă se aseamănă mult cu roua cerului, mai ales în privinţa proprietăţilor medicinale.

Este o planta usor de îngrijit, atâta timp cât îi asigurăm condițiile în care ea crește. Semiumbra, umiditatea din substrat să fie ridicată. Se înmultește foarte ușor prin desprinderea frunzelor și așezarea lor pe substrat, prin divizare și prin semințe. Planta este ocrotită de lege.

- Utricularia vulgaris L. (LC) este o plantă carnivoră acvatică plutitoare. Frunzele sunt segmentate. Capcanele sunt subacvatice, au forma unor vezici care creează un vid care atrage micile nevertebrate cum ar fi puricii de baltă sau alte microorganisme. Planta iese ușor în evidență datorită tijei florale și a florilor de culoare galbenă asemănătoare gurii leului. Crește și în România în apele liniștite nepoluate. Din păcate mulți pescari o confundă cu alte plante acvatice și o scot pe mal și se usucă, făcându-și loc de pescuit.

Speciile sunt clasificate de Lista Roșie a UICN în nouă grupuri, specificate prin criterii precum rata de declin, dimensiunea populației, aria distribuțiie și gradul de fragmentare a distribuției și a populației ( LC – este puțin probabil să dispară în viitorul apropiat; EN – pe cale de dispariție; VU – vulnerabilă, risc foarte mare de dispariție în stare sălbatică).

Alte genuri de plante carnivore: Sarracenia (America de Nord), Nepenthes (Asia de S-E și Madagascar), Drosophyllum (Portugalia, Spania), Darlingtonia (California), Byblis (Australia), Roridula (Africa de Sud), Genlisea (Africa, America Centrală și de Sud) etc.

Știați că...

- între urna de Nepenthes și păianjenul-crab (Misumenops nepenthicola) se stabilește o simbioză, acesta folosește urna drept adăpost și loc de hrănire
- la Nepenthes bicalcarata se stabilește o relație de comensalism cu o specie de furnici din genul Campanotus
- multe heteroptere (Miridae) care trăiesc pe planta carnivoră sunt considerate un dezavantaj, deoarece se mișcă liber pe frunze și fură insectele imobilizate
- unele specii de păianjeni își folosesc pânzele pentru a evita lipiciul pantei carnivore și se hrănesc cu miride, dar și cu celelalte insecte prinse de plantă

Vom reveni!!! Sperăm să redeschidem în curând!!!

Dacă am ajuns în case și suflete, în această perioadă în care am #statîncasă, așteptăm lucrările (desenele) colaboratorilor noștri care își desfășoară toate activitățile școlare în mediul online.