Sfântul Simeon (†107) era fiu al lui Cleopa, fratele bun al lui Iosif, logodnicul Fecioarei Maria, după cum mărturisesc scriitorii Eusebiu de Cezareea, Gheorghe Chedrin şi Nichifor Xantopol. După întoarcerea lui Iosif din Egipt, Cleopa a luat spre însoţire pe o rudenie mai îndepărtată a lor, Maria, care i l-a născut pe acest Simeon. Acesta, ajungând la vârsta înţelegerii şi văzând minunile Domnului nostru Iisus Hristos, a crezut în El. După Învierea şi Înăl¬ţarea Domnului la cer, fericitul Simeon a fost numărat în ceata sfinţilor şaptezeci de apostoli. Şi se ostenea împreună cu ceilalţi la binevestirea lui Hristos, umblând prin cetăţi şi prin sate, învăţând şi făcând minuni, luminând poporul cu dreapta credinţă. El a fost al doilea episcop al Ierusalimului, fiind ales în această demnitate după trecerea la cele veşnice a lui Iacov, ruda Domnului, care fusese ucis de iudei, pentru că mărturisea credinţa în Hristos Iisus. În acest timp, venind romanii, conduşi de Tit, fiul lui Vespasian (69-79), au risipit Ierusalimul după prorocia Domnului. Creştinii, văzând acestea, s-au retras împreună cu episcopul lor dincolo de Iordan, într-o cetate numită Pella. După dărâmarea Ierusalimului, ei s-au reîntors în oraş, iar credinţa creştină a început să înflorească din nou în acele locuri. Sfântul Simeon era sufletul noii înfloriri a Bisericii. Vrăjmaşii l-au acuzat pe Sfântul Simeon că este atât evreu, cât şi creştin şi astfel a fost supus la chinuri groaznice. Din porunca proconsulului Tiberiu Claudius Atticus Herodes a fost în cele din urmă răstignit pe o cruce la fel ca Mântuitorul Iisus Hristos. Şi aşa şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, având la moartea sa peste 100 de ani. 

Pe lângă aceasta, prăznuim în această duminică şi arătarea Domnului la opt zile de la înviere Sfinţilor Apostoli şi încredinţarea lui Toma, după mărturia imnografiei Triodului: „Astăzi, primăvara înmiresmează şi făptura cea nouă se bucură; astăzi se ridică încuietorile uşilor şi ale necredinţei prietenului Toma, care grăieşte; Domnul şi Dumnezeul meu!”. Aproape toate textele liturgice ale acestei duminici vorbesc despre faptul arătării Domnului şi despre încredinţarea lui Toma despre Sfânta Înviere. 

Duminica sfântului apostol Toma stă în strânsă legătură cu arătarea Mântuitorului, odată cu intrarea Sa prin uşile încuiate la Sfinții Apostoli, în seara zilei Învierii. Dintre Apostoli lipsea însă Toma, care, auzind vestea de la ceilalţi, nu voia să creadă adevărul învierii din spusele lor, dorind să-l vadă şi el pe Hristos Cel înviat şi chiar să-I pipăie rănile şi coasta pentru a se încredinţa pe deplin (Ioan 20, 19-25). Înţelegându-i neputinţa şi dorind să-l încredinţeze, Mântuitorul Se arată din nou ucenicilor, în a opta zi de la înviere, de faţă fiind acum şi Toma, pe care Domnul îl cheamă la încredinţare, invitându-l să-I pipăie rănile şi coasta (Ioan 20, 26-29).

GALERIE FOTO