Pe drumul meu spre cantina studenţilor, trebuia să trec şi printr-o zonă cu copaci şi tufişuri. De la început, am simţit-o cum mă privea pe ascuns şi printre tufişurile care mă făceau cu greu s-o văd; n-am băgat-o în seamă de prima dată, dar persistenţa ei de a mă privi şi zâmbetul ei m-au determinat a o cunoaşte.

Am încercat să mă apropii de ea dar tot se ascundea de mine, parcă se juca cu mine de-a ascunselea.
Într-o clipă de neatenţie, am luat-o prin surprindere, am ieşit în faţa ei şi i-am dat bună ziua. Mi-a răspuns cu gingăşie, s-a oprit uitându-se la mine şi, spre surprinderea mea, m-a invitat la o plimbare.
Am zâmbit la rândul meu şi am acceptat bucuros invitaţia. Era o fată la optsprezece ani, cu ochii negri, cu părul negru abanos, suplă şi cu un zâmbet ce nu dispărea niciodată de pe buzele ei. În timp ce ne plimbam şi discutam, am aflat că ea mă cunoştea mai de mult dar nu mi-a spus de unde, doar atât mi-a spus:

-„Te recunosc, chiar dacă te faci că nu mă cunoşti, tată !”
Am înţeles în cele din urmă, după multe şi contradictorii discuţii că este nebună. Da, fata gingaşă din faţa mea era nebună, fugită din spital în căutarea părintelui său care, probabil, semăna cu mine.
Am revenit în realitatea vieţii, după ce a sunat ceasul, la ora când îmi iau medicamentele, fiind răcit cobză şi când, aducându-mi aminte de anii studenţiei, m-a luat somnul pe furiş !... Bara Haki Abdulbaki (DorohoiNews.ro)

GALERIE FOTO