Mi-am petrecut prima zi de şcoală în şcoala mea cea nouă. A fost trist şi sumbru: nu cunoşteam nici unul dintre elevi şi nu mă cunoştea nici unul dintre ei; vedeam feţele lor străine, ce nu-mi spuneau nimic. În pauză se plimbau câte doi sau câte trei, împreună, glumeau, râdeau cu feţele lor luminoase.

Şi eu mergeam singur, tăcut şi posomorât.        
Am vrut să vorbesc cu cineva sau să-mi vorbească cineva, dar nu s-a întâmplat; am dus lipsa prietenilor mei şi am înţeles că fără prieteni omul este izolat şi străin.        
Acasa m-a întrebat tatăl meu:
- Cum vezi şcoala ta cea nouă ?
- Nu am găsit în ea nici o fericire, i-am răspuns.
- De ce, m-a întrebat.
- De ce ? Deoarece nu  cunosc nici un elev. 

A tăcut tatăl meu un pic, apoi a spus:
- Când dispare prietenia, dispare şi bucuria. O să treacă. O să-ţi faci noi prieteni şi, în curând, o să te simţi în noua casă, „acasă”.     
Şi s-a întrerupt conversaţia noastră, atunci când mama ne-a chemat la masa de prânz. Bara Haki Abdulbaki

GALERIE FOTO