Sînt un mare iubitor al locurilor natale, considerîndu-mă un adevărat pămîntean ale lor. Sînt un îndrăgostit al meleagurilor unde au trăit moşii şi strămoşii mei, iar toate la un loc pentru mine reprezintă adevărate legende şi istorii, fapt care mă determină aproape în fiecare an, ca împreună cu soţia mea Sara, să le vizitez şi să le contemplez.
 
 Aşa se face că şi anul acesta, însoţit cu o listă mai complectă al locurilor şi dece nu al cunoscuţilor, ai marilor mei prieteni, care de la sine înţeles îmi şi este greu ai enumera, am plecat spre locurile care le aşteptam cu nerăbdare să le revăd. Am cunoscut oameni fabuloşi, mi-ar trebui pagini nesfîrşite ca să-mi cuprind relevaţiile. Dar, cum se întîmplă în asemenea împrejurari, realitatea şi fantezia totuşi cîte odată se întrepătrund pînă ajung la un punct de unde nu le poţi deosebi şi aşa se face, că fiind în Iaşi, doar cu ajutorul internetului, telefonia pentru un străin, pentru mine cel puţin fiind o mare “catastrofa”, am reuşit să i-au legătura cu marele om ai culturii ieşene - Mircea Radu Iacoban…
  
Caracterizat ca un mare comentator cu o mare putere de observaţie şi selectare, un mare mănuitor al condeiului, iar vasta sa operă: volume, piese de teatru, eseuri şi sutele de articole publicate în ziarele vremii, însoţite cu înaltele funcţii ocupate, premii şi numeroasele distincţii, toate le las, cu voia cititorului la aprecierea specialiştilor, cu alte cuvinte în seama oamenilor de profesie.
  
“Un condei inteligent şi sincer spune lucrurile pe nume cu verva şi cu o anume lumină interioară care întovărăşeşte totdeuna tot ce-i născut iar nu făcut” Ecaterina Oproiu  sau “Anticonvenţie, antiartificiu, respingerea oricărei retorici, iată modul de conduită…” Const. Ciopraga  sau “Mircea Radu Iacoban nu aude dialogul, ci îl vede. De aceea, oamenii pieselor lui sunt personaje…” Nichita Stănescu.

“Şi pentru ca măcelul să aibă măreţie şi simbol” aşa cum ar fi spus tot Topîrceanu, iată-mă  faţă în faţă cu omul de cultură ieşean, ziaristul, scriitorul şi dramaturgul Mircea Radu Iacoban despre care prin anii nu prea îndepărtaţi i-am solicitat prin intermediul mass-mediei electronice un interviu numai şi numai despre…sport, în exclusivitate pentru ziarul de limba română “Viaţa Noastră” din Israel şi care mi-a răspuns cu promtitudine, dar şi cu mare plăcere.
  
Intîlnirea noastră a avut loc la una dintre cele mai sofisticate cofetării-braserii ieşene, “Select”. Loc cu adevărat pastoral şi renumit lumii ieşene situat în centrul “dulcelui tîrg al ieşilor”, la intersecţia străzilor Cuza Vodă cu Ştefan Cel Mare. Sincer să fiu, cuprins de stressul întîlnirii, totuşi totul debutează pot spune fără introduceri inutile, ele derulîndu-se echilibrat şi chiar lipsite de grabă iar totul în prezenţa soţiei mele Sara care caută să imortalizeze frumoasa întîlnire. Punctul culminat este momentul de recunoştinţă pentru amîndoi cînd atît maestrul cît şi subsemnatul facem un schimb de volume însoţite cu dedicaţiile şi autografele de rigoare…
  
Scriu rîndurile acestui editorial neuitînd nobleţea, onestitatea, colegialitatea, eleganţa în atitudini acestui om de carte şi de gust, dezinteresat şi plin de afecţiune. La despărţire şi-a luat rămas bun cu acelaş surîs afectos, mulţumîndu-ne, iar noi i-am răspuns cu un gînd bun şi cu cele mai alese consideraţiuni.
  
Ne-am despărţit de un mare “DOMN”, iar pentru a întregii acest cuvînt cu intenţie accentuat, îmi permit să citez cuvintele spuse nu de mult de scriitorul Lică Bluthal în ziarul israilean de limba română “Jurnalul Săptămînii”, cu ocazia unui interviu: “ Uneori mai venea şi domnul Iacoban, dă-mi voie să-i zic aşa, că în vremea de altădată tot un domn a fost. A fost unul din directorii mei la Naţional. Nu pot să nu subliniez comportarea lui corectă, pozitivă faţă de mine…E un om mare şi aşa a fost întotdeuna, de mare onoare…” Aşa şi este, fapt pentru care am şi avut plăcerea de a vă relata mica, dar înteresanta mea întîlnire cu un mare maestru al scrisului românesc.
  
Amintiri şi iar…amintiri. Memoria mea pastrează din anii tinereţii şi studenţiei noastre multe şi de toate. Să fi fost în jurul anilor 60, cînd atît unul cît şi altul frecventam cu sîrg încă marele aule ale amfiteatrelor universitare, dar totuşi paşii noştrii se încrutişau deseori pe renumita stradă Lăpuşneanu.  

Nu l-am cunoscut direct, cu alte cuvinte personal, ci ca mai toata mulţimea ieşeană, tineri şi bătrîni, oameni ai tuturor vîrstelor şi profesilor, cu toţii aveau deja privirile îndreptate spre dînsul. Pare-se că din acele timpuri începuse să se desprindă şi să se remarce…
  
Considerîndu-mă un produs al sportului de performanţă, dar şi de organizare şi popularizare a lui, de multe ori eram împreună, fără să ne cunoastem. De multe ori la aceiaşi “masă”, fie la sala “Voinţa” sau în susul Copoului la stadionul “23 august”. Cred şi sînt sigur că din anii studenţiei intrase în “breasla” celor mai apreciaţi crainici sportivi. Mereu era în mişcare. Era un comentator frenetic, care parcă imita stilul maghiarului Gustav Szepezi, de care se leagă marile transmisiuni ai jocurilor formidabilei echipe de fotbal ale Ungariei de la Berna sau al invincibilului Ghiţulescu. Legate una de alta îşi formase şi avea totuşi un acel “ceva”, că vocea şi deci transmisia sa era de mare anvergură şi de o receptivitate aparte. Era imediat recunoscut. Totul părea fenomenal iar jocul disputat şi transmis de el pe calea undelor radioului poposeau direct în casele noastre, exact ca televizoarele zilele noastre.
  
Nu-mi rămîne decît să închei, amintind celor ce vor citi aceste rînduri, că inepuizabilul Mircea Radu Iacoban era şi un iubitor şi pasionat al jocului de şah. Şi, tot parcă în jurul anilor 60, sălile redacţionale de la “Cronica” cunoşteau animaţia nopţilor pînă în zori de zi, iar aşa cum afirma chiar el personal, jocul de şah, “devenise de-a dreptul drog pentru el”. (Iosef-Ioju Haimovici)

GALERIE FOTO