In desele mele escapade ieşene, în minunatul oraş care m-a gazduit circa un sfert de veac, oraş care mi-a lăsat amintiri de nedescris mai în toate domeniile de activitate, lăsînd în urma mea atunci cînd revin, aduceri aminte cu multe nostalgii, locuri şi oameni, prieteni şi cunoscuţi, mă face să afirm cu sinceritatea mea firească, că nu există dată să nu-l caut pe amicul meu de altă dată, adică pe Velu, alias marele Nicu Roibescu, omul pe care mai toată suflarea ieşeană îl cunoaşte, îl proslăveşte, fiind primit chiar de nenumărate ori cu… covorul roşu exact ca un şef de stat.
  
Pentru mine numele său era Velu, pentru că sub acest nume l-am cunoscut. Noi am devenit chiar buni amici în Dorohoiul anilor imediat după ultimul război mondial, chiar dacă exista între noi o mică diferenţă de ani …        
  
Totuşi anii au trecut. La Iaşi, drumurile noastre s-au intersectat. Ne-am reîntîlnit, iar astăzi „nemuritorul” Nicu Roibescu, aşa cum apăruse nu de mult scris cu litere majuscule în unul din titlurile unui mare cotidean ieşean de mare tiraj, să constat cu multă satisfacţie şi încîntare, că numele său este mereu la ordinea zilei…
  
Pe lîngă că doream să-mi revăd un prieten drag, doream şi vă spun sincer, să-l şi interviez, cum s-ar spune “în patru ochi”, să ne reamintim împreună multe şi de toate despre noi, despre locuri şi vremuri, bine înţeles neexcluzînd marile sale realizări sportive despre care o Românie întreagă vorbeşte, iar toate la un loc să le aduc  în faţa fanilor săi din Israel, care cu precizie că nu l-au uitat. Dar, ia-l de unde nu-i !?…         
  
Dar ce mi-a îndîrjit “căutarea” a constituit momentul cînd auzisem că în curînd va deveni octogenar. Auzind de frumoasa vîrstă pe care o va împlini am căutat prin prieteni şi apropiaţi, iar de aici din Israel luînd legătura imediată mai prin toate mijloacele mass-mediei posibile, internetul, o sumedenie de redacţii al ziarelor ieşene, federaţia de volei care nici nu s-a sinchisit să-mi răspundă, cluburile sportive, telefoane peste telefoane, pentru ca pînă la urmă să apelez la o “biată” scrisoare, că vorba unui bun prieten care m-a atenţionat; cine nu-l cunoaşte pe Nicu Roibescu  în…Iaşi.
  
Scrisoarea expediată, probabil datorită iernii grele care s-a abătut asupra ţării româneşti, a rămas să-mi fie cu iertare, cred după umila mea părere, “înzăpezită” şi dînsa pe undeva, iar eu în consecinţă apelînd la fondul acestei plachete, în speţă scrisoarea de mai jos, să-i închin un medalion literar omagial amicului meu, octogenarului Nicu Roibescu, cu speranţa că  într-un fel va ajunge şi va fi citită şi de… sărbătorit.    

„Mult stimate Domnule Nicu Roibescu. A-şi începe cu dragă prietene, dar pînă la clarificarea vechilor noastre cunoştinţe şi legături de amiciţie ce ne leagă din trecutul mai îndepărtat a Dorohoiului de altădată, mă adresez totuşi cu Domnule Roibescu, pentru că într-adevăr din toate punctele de vedere sînteţi şi vă consider un adevărat domn, şi încă… mare. Cuvintele de faţă vin tocmai din Israel unde m-am stabilit. In mult iubitul nostru Iaşi, ne întîlneam foarte mult în particular, dar eu eram şi un frecvent spectator al marei echipe de mai tîrziu, echipa de volei femenină “Penicilina”, încă de pe vremea “rudimentalului” teren de volei în aer liber de pe Aleia Alexandri, pe care aţi condus-o cu măestria cunoscută chiar de la înfiinţare. Cred că nu ne-am văzut de circa 36 de ani, cu toate că “dulcele tîrg al ieşilor” îl vizitez destul de des. Calătorind pe internet, fără vrerea mea, v-am “întîlnit” mereu, prin zeci de materiale, interviuri, toate la un loc aducîndu-vă numai elogii persoanei dstre, rezultatelor frumoase depuse în slujba sportului, voleiului ieşean şi bine înţeles şi a celui româneasc…”
  
Spicuiesc: „De jumătate de secol la conducerea echipei de volei “Penicilina” din Iaşi”, iar dstră complectaţi: ”Nu sufăr de nicio boală, dar anii nu i-am ţinut niciodată minte. Sînt şi de nememorat”. Fără să-i parafrazez pe ziariştii presei tipărite sau electronice, care aşa cum am amintit vă elogiază, nu pot să mă împac cu ideea că voleiul l-aţi început să-l practicaţi la… Iaşi. In acest sens le atenţionez pe cei ce au afirmat cele de mai sus, amintindu-le; că Nicu Roibescu deja de pe meleagurile dorohoiene practica voleiul ca sport de performanţă…
  
Nici Dorohoiul nu v-a uitat, incluzîndu-vă în mai multe cărţi de specialitate. Amintesc că în una din cărţile mele dedicate sportului dorohoian, “Sportul a zâmbit la Dorohoi”, v-am dedicat un capitol a parte intitulat destul de sugestiv: “Un “pele” al voleiului românesc”, de unde citez: ”Locuiam în anii aceia pe aceiaşi stradă, Ştefan Cel Mare, la o distanţă poate de trei, patru case.  Casa lui parcă o văd şi acuma, în faţă era văruită într-un fel de roz frumos şi era vecină cu casa părintească a viitorului actor Zighi Munte-Goldenberg. Casa era situată exact vis-avis de fosta Administraţie Financiară a oraşului”. ”In timpul iernilor lungi şi grele de iarnă de odinioară, cînd crivăţul bătea cu furie, şi datorită gerului năpraznic, răsuflarea de abia ieşea din coşul pieptului, iar urmele mustăţilor noastre se prefăceau rapid în veritabile stalactile minuscule de ghiaţă, iar vîrfurile degetelor de abia le mai simţeam, el era acela care mă îndruma, ajuta, fiindu-mi un bun sfetnic, în incursiunile noastre comune cu patinele pe albia îngheţată a Jijiei noastre”… ”Era un băiat frumos, ţigănuş, simpatic şi poseda un talent aparte şi deosebit pentru sport”. ”Perioada afirmarii sale ca voleibalist de performanţa s-a făcut rapid şi concis odată cu afirmarea unei întregii generaţii de sportivi şi sportive la acest sport”… “Vara anului 1948. Dorohoi. “Cupa Unităţii Tineretului” (C.U.T.)… sînt fie spus întreacît şi în mic locul de unde a pornit “marele” Roibescu.
  
Totuşi pentru a fi pe aceiaşi lungime de undă îmi permit să mai complectez, că  eraţi şi vioara întîia şi în altă competiţie de massă oficială, tot de mare amploare la vremea respectivă, “Cupa Tineretului Muncitor” (C.T.M.), unde dorohoienii au cîştigat detaşat faza regională, iar la Iaşi la faza de zonă locul doi…
  
Redîndu-vă în mare aşa zisul fond al “epistolei” adresate maestrului, care după cum am amintit probabil nici nu ajunse la destinaţie, deci în lipsa iniţialului interviu imaginat, şi nerealizat, mă simt dator să complectez, încheiend cu cîteva date mai mult decît elocvente din celebra şi rodnica activitate, toate bine înţeles însoţite cu cîteva date biografice asupra aşa zisului “medalion” realizat.
 
DECI CINE ESTE NICU ROIBESCU.  
S-a născut la Arad. A copilărit la Craiova, Roman şi Dorohoi. La Dorohoi familia se mută în 1945. Urmează cursurile renumitului liceu de băieţi ”Grigore Ghica VV”. Parodoxal Nicu face parte aici şi din echipa de teatru a liceului, avîndu-i alături şi pe viitorii aşi ai scenei româneşti de mai tîrziu: Teofil Vîlcu, Zighi Goldenberg (Alex Munte) şi Geo Nuţescu. I-a plăcut foarte mult sportul. Iarna era un adevărat as al patinajului iar vara era unul din marii jucători ai voleiului local. Iar aşa cum amintisem în competiţiile de masă organizate imediat după război era întotdeuna , “cap” de afiş.
  
In anul 1950, devine elev al liceului “Naţional” din Iaşi. Devine jucător, antrenor şi arbitru de volei. 1947-1967 jucător la Univ.Iaşi, Flamura Roşie Iaşi şi Ştiinţa Iaşi. Ca antrenor îşi începe activitatea la echipa femenină Igiena Iaşi. Obţine cu timpul toate treptele şi gradele ca arbitru de volei. Parcurge toate treptele acreditate unui antrenor ajungînd  ANTRENOR EMERIT.
  
Din 1961 este antrenorul şi mai tîrziu directorul  echipei femenine de volei “Penicilina” din Iaşi. Evoluiază în prima divizie din1962. Echipa este de două ori campionă României (1970 şi 1971). Este de patru ori vice-campioană a României (1967,1968,1969,1970). Este clasată de şaisprezece ori pe locurile trei în campionatul României. Este deţinătoarea locului trei în CCE Lyon (1973). Participantă în CCE în 1970/1974; 1990/1991; 1994/1995; 1995/1996. Este cîştigătoarea Cupei României în anul 2001.
  
Nicu Roibescu a fost selecţionerul naţionalei femenine a României în trei rînduri. Marea sa realizare constă în faptul că a rămas singurul antrenor pînă în prezent, care a dus naţionala femenină a României la Jocurile Olimpice de la Moscova în 1980, dar e şi cel care a condus naţionala şi la diferitele Campionatele Mondiale, Europene şi Balcanice primind printre altele şi Diploma de Onoare din partea d-lui Juan Antonio Samaranch preşedintele O.I.O în anul 1980. A primit  premii şi diplome de Excelenţă din partea a tuturor organelor şi instituţiilor acreditate statului, atît pe plan central şi regional, iar aşa cum am mai amintit era primit mereu cu covorul roşu. “Cînd m-am întors de la Bucureşti, m-au primit cu covorul roşu în gară”, îşi aminteşte.
 
Lucru care într-adevăr “încoronează” şi caracterizează la maximum toată activitatea sa competiţională, o constituie menţionarea lui Nicu Roibescu “ad leteram” în ENCICLOPEDIA PERSONALITĂŢILOR DIN ROMÂNIA din cadrul HUBNRS WHO IS WHO, editura cu sediul în Elveţia. Demn de menţionat că este singura personalitate ieşeană prezentă în paginile prestigioasei lucrări. Nu-i vorba despre un om de cultură, muzician sau un mare om de ştiinţă, ci despre una dintre marile figuri ai sportului ieşean, şi aceasta spune totul.
  
Deci mult stimate Velule, pentru că îmi dau seama şi cred totuşi, că mi-ai “depistat” aşa zisa indentitate, îţi urez de aici de departe din Ţara Sfîntă, cu toate că pe la începutul verii voi fi la Iaşi, sperînd că de data aceasta o să ne revedem, “LA MULŢI ANI”, amintind că Iaşul cu oamenii lui de marcă nu i-am uitat, voi face tot posibilul să te văd şi să-ţi strîng o mînă caldă, mai ales că acum cînd redactez materialul prin amabilitatea secretarului clubului sportiv CFR Iaşi am aflat că locuieşti deasupra blocului TAROM. Şi, că să nu uit, mii de felicitări pentru Academia de volei pe care ai înfiinţat-o, uimind într-adevăr o lume întreagă la propriu şi la…figurat, parafrazînd astfel pe Amalia Popa directorul economic al echipei de azi, fosta dstră mîna dreaptă şi a actualei antrenoare Ecaterinei Covalciuc; “E un om foarte interesant. A pus în sport mult suflet, dar şi creier”.  Iosef-Ioju Haimovici

GALERIE FOTO