Ajung în Israel de multe ori pe an, în special ca jurnalistă, făcând doar excepţie când vin şi cu alte prilejuri strict personale. Motivul sunt o veşnică îndrăgostită de această ţară minunată din toate punctele de vedere. Din aceste călătorii m-am ales printre altele cu mulţi prieteni, cunoştinte, dar şi cu multe curiozităţi. Aşa am dorit să-l cunosc pe doctorul Iosef-Ioju Haimovici. L-am cunoscut mai zilele trecute după un adevărat maraton informativ. Internetul, faxurile, telefoane peste telefoane care toate la un loc mi-au mâncat într-o lună mai toată diurna cu ce urma să plec şi să lucrez în Norvegia. Nimic n-a ajutat.
  
Totuşi l-am găsit cu chiu cu vai. M-a ajutat o întâmplare neprevăzută, în speţă un interviu acordat zilele trecute de persoana căutată lui Şlomo David, după câte am înţeles fostul preşedinte al evreilor dorohoieni din Israel în revista intitulată chiar “Revista Mea”. Şi uite aşa am dat de el.
  
Om de o gentileţe largă dar şi fină, energetic, sentimental dar şi de o politeţe aparte, toate acestea mi-am dat seama după o discuţie avută de el, probabil cu un dentist de meserie, dar şi cu alte persoane care erau la momentul respectiv în anturajul său, probabil după umila mea părere un grup de studenţi care erau în preajma unor examene semestreale…
   
La finele celor amintite, fără nici-o jenă dându-mi mai bine seama de caracterul omului de lângă mine am trecut direct la ce mă doare. După recomandările de rigoare, amintindu-i totuşi cine sunt, am trecut cum se spune la subiect ca să fiu mai sigur de reuşita mea.
  
Paloma Lăpuşneanu: In primul rând domnule dragă, nu ştiu cui trebuie să-i mulţumesc că până la urmă v-am întâlnît.  
Iosef-Ioju Haimovici: Nu duduie eu trebuie să vă mulţumesc. Imi scot pălăria în faţa unui om care fără să mă cunoască m-a publicat prin ziarele vremii, a scris despre mine şi cărţile mele. Partea frumoasă, că toate acestea le-am aflat de prin prieteni apropiaţi sau chiar prin diferite cunoştinţe, care nu conteneau să mă sune şi să mă informeze despre tot ce scriaţi despre mine.
  
P.L. : Ca fapt divers, sunt un om al planetei. Azi sunt aici, mâine mă găsiţi dincolo. Dar, dorinţa de a scrie despre dumneavoasţră s-a infiripat în mine exact asemănător cu cunoscuta scenetă a întâmplării “La gară la Leordeni” realizată la timpul respectiv de actorii Octavian Cotescu şi Coca Andronescu… 
I.I.H. : Nu! Nu! Te rog lasă şi nu-mi aminti de ea, că şi aşa la vârsta mea după atâta timp, mă visez mereu în Leorda mea de altădată, când aşteptam zeci de ore să prindem o legătură feroviară spre o destinaţie dorită.
  
P.L. Bine, bine,  fie voia dumneavastră, doream doar să parafrazez întâlnirea neaşteptată cu persoana dumneavoastră…  
Intr-adevăr, aşa cum mi-am închipuit şi bine înţeles din auzite, mi-am dat seama ca am în fată un om discret, dar nu orgolios, iar din primele discuţii mi-a dat a înţelege că îl nemulţumeşte mediul literar-publicistic din Israel. Timp de câteva decenii, el, mentorul câtorva generaţii de medici stomatologi la Iaşi, mi-a dezvăluit şi relatat chiar un mic secret, că el fiind unul din pilonii fondatori ai Disciplinei de Propedeutică Stomatologică la Iaşi. Vorbeşte cu patos că aici în Israel după o fructoasă perioadă de practică profesională privată, devenind pensionar, manifestă un deosebit interes pentru publicistică şi ziaristică, dar în paralel scoate, scrie şi editează diferite cărţi, din care două volume pe teme sportive, care complectează bibliografia lucrărilor de memoralistică sportivă a unui fost orăşel, astazi municipiu, probabil unice în România de azi, motiv care m-a făcut să şi-l caut, să scriu despre el şi dece nu chiar să-l interviez.
  
P.L. : Domnule Haimovici, care este totuşi obârştia pasiunii dumneavoastră pentru scris?  
I.I.H. : Domnişoară istoria este lungă iar povestea întrebării ar ocupa pagini întregi. Nu ştiu dacă ai auzit de ele!? Am început de la “Pogonici”, revista celor mici, “Licurici” revista şcolarilor mai răsăriţi, continuând cu “Revista Elevilor” editată de UAER (Uniunea Elevilor din România), “Scânteia Tineretului”, şi bine înţeles “Sportul Popular”. De la “Urzica” primeam şi bani. Nu voi uita primii 80 de lei, când tatăl meu fusese chemat la Banca Naţională. Era prin 1949 şi aveam doar 14 ani. Eram minor pentru a semna o chitanţă la bancă. Menţorii mei erau Sady Rudeanu şi I.Avian, iar Eugen Taru, pământean al locurilor natale dorohoiene, învăţaşe parese chiar la Şendriceni. Imi aprecia caricaturile realizate, luându-mă sub ocrotirea sa.
  
A-şi menţiona un paragraf a parte pentru publicistica mea dorohoiană. Mai toate rubricile sportive ale ziarelor “Lupta Noastră” şi “Zori Noi” erau dominate de semnătura persoanei mele, ne omiţând perioada vacanţelor unde redactam şi pentru Staţia Locală de Radioficare mai toate rubricile de sport, fiind la un moment dat chiar responsabilul acestui resort. Redactam dar şi transmiteam materialul în eter…
  
I.I.Haimovici este un om destul de adultat, cunoscut si iubit în aceste locuri. In virtutea mea profesională dar şi de simplă cititoare a presei israiliene de limba română, mi-am dat seama că nu m-am înşelat. Toate acestea m-au dus să scriu despre el chiar fără să-l cunosc personal. Intâlnindu-l, cunoscându-l, mi-am dat seama de personalitatea sa recunoscută. Este un sentimental şi un iubitor al frumosului. Amintindu-i de meleagurile natele şi a tinereţii sale devine un alt om cu o sensibilitate aparte, destul de emotivă, parcă ia-şi răscoli o rană mai veche…
   
Dându-mi seama că discuţia noastră poate continua, cu alte cuvinte merge pe făgaşul dorit, dacă nu pentru amândoi, cel puţin pentru mine am continuat.
  
P.L. : Se zvoneşte că scrieţi mult şi că aveţi în lucru mai multe manuscrise care sunt gata de tipar.  
I.I.H.: Aveţi dreptate. Este vorba de un roman de mare calibru, “GIMNAZIŞTII”, roman care se vrea autobiografic dar care sunt silit mereu să-i adaug noutăţi. Mai am şi alte proiecte pe masa mea de lucru. A-şi aminti de o carte de mare interes şi care aşteapta “unda verde”, intitulată sugestiv, “NOI CEI CARE AM TRECUT JIJIA”, titlul care parafrazează cartea cunoscutului fiu al melegurilor dorohoiene, renumitul scriitor de alta dată, Ion Călugăru, care în 1946, în ultima sa vizită la Dorohoi, a dorit şi a promis că o va scrie, dar care din păcate a rămas un simplu titlu de anvergură, intitulată după el:”CEI CE NU AU TRECUT JIJIA NICIODATĂ”. Să stiţi cât de mic eram l-am cunoscut personal!
  
P.L.: Domnul meu, citeam pe undeva, că concetăţenii dumneavoastră erau obişnuiţi săptămânal să vă întâlnească semnătura în coloanele ziarelor şi revistelor, materialele fiind foarte solicitate, având mare priza la public. Mărturisesc că după ce v-am citit cărţile scrisul dumneavoastră a devenit un  adevărat hobby pentru mine.
I.I.H. :De când am devenit “mare”, alături de profesia mea, a sportului de performanţa, care îmi acoperea o bună parte a timpului, aşa cum am mai afirmat, am colaborat la ziare şi reviste. Dar, cu scuzele mele de rigoare, aşa cum am mai răspuns la mai mulţi solicitatori, în cazul de faţă prefer să nu răspund. Cu alte cuvinte să tac!? Dar fie vorba între noi dragă domnişoară, să ştii că public mult la presa de peste hotare şi poţi să răzi, scriu si la presa de aici din Israel, dar sub diferite pseudonime, unde mai toate redacţiile le publica ca “pâinea caldă”.
  
P.L. : Văd că sunteţi destul de solicitat. Nu de mult v-aţi întors de pe meleagurile îndrăgite. Telefoane peste telefoane. Studenţii de lângă dumneavoastră cu întrebările lor. Aşa mai avea multe să vă mai întreb, că părinţii mei, eroii cărţiilor dumneavoastră, mi-au povestit multe şi de toate. Dar cum acest interviu vi l-am luat inopinat, deci ne fiind anunţat,  promit că în viitor, de data aceasta, şi numai cu voia dumneavoastră voi căuta să vă contractez, fiind sigur că cititorii noştrii sunt dornici să cunoască cât mai multe lucruri despre locurile de unde aţi venit şi unde au trăit părinţii şi bunicii dumneavoastră, dat faptului că prin ce relataţi , întotdeuna nu uitaţi a pomeni aceste lucruri minunatele, locurile mioritice a Moldovei noastre şi a Dorohoiului în special.  
I.I.H. : Dragă domnişoară sunt de acord. Meriţi însă toată atenţia, stima şi afecţiunea mea, întâi pentru că mai întâlnit, mai publicat, repet chiar fără să mă cunoşti, mai interviat şi că vrând-nevrând ai avut norocul, dat faptului că spre seara plec… în America, la Oklahoma în Arkansas şi apoi în Kansas în Missouri, unde fiica noastră, Anita, psiholog de profesie, susţine mai multe prelegeri de anvergură, şi unde ca obicei ne învita şi pe noi. de Paloma Lăpuşneanu                                                 

Autor: DorohoiNews.ro

GALERIE FOTO