La o discuție purtată cu un amic, se înțelege – la un pahar, am avut îndrăzneala să afirm că de la o vreme vinul obținut din soiurile hibride de struguri de pe la noi nu îmi prea cade bine și că am început să caut tot mai des, chiar dacă mai mult prin magazine, soiurile binecunoscute de vinuri nobile. Având convingeri radical opuse, amicul mi-a spus zeflemitor că dimpotrivă, el preferă să bea doar zeama rubinie ori galbenă ca lămâia a frăguței sau a căpșunicii sau a ananasului de pe la noi și că nu ar da pentru nimic în lume robustețea aprigă a streșinicii (adică a vinului obținut din strugurii recoltați de sub streașina casei părintești) pe aromele pretențioase și pline de chimicale a graselor, busuioacelor, feteștilor și băbeștilor sau a muscaturilor și altor caberneturi pe care le sorb din priviri, le amiros și într-un final le beau cu măsură alte nații de băutori  sclifosiți de pe la noi sau de-aiurea. Și într-un final apoteotic-bahic-apocaliptic, amicul mi-a aruncat argumentul final: - Domne, și mai știi ceva ? Eu sunt român verde, de-aia câtă vreme voi trăi, voi mânca și mai ales oi bea, hâc, oi bea, numai ce a autentic românesc și tradițional și nu mă voi lăsa niciodată ademenit de licori străine, chiar dacă or fi ele aclimatizate și pe la noi.
   
În seara cu pricina discuțiile despre istoricul viei și vinului nu au mai putut continua, ar fi fost păcat de frumusețea petrecerii și cu siguranță până spre ziuă nu am fi ajuns la un consens. A doua zi însă am pus mâna pe bibliografie și am început să caut argumente pentru demontarea teoriei amicului și pentru a-mi întări mie însumi convigerea superiorității vinurilor nobile asupra celor hibride. Ideea că soiurile hibride care ocupă mai toate viile particulare și o mult prea mare parte din podgoriile românești ar fi neaoșe, tradiționale, de-ale noastre este absolut greșită. Trebuie bine înțeles că încă de pe vremea lui Burebista și până pe vremea lui Cuza-Vodă, locuitorii acestor meleaguri se delectau numai, dar absolut numai cu licoarea aducătoare de veselie a vițelor nobile. Din cele mai îndepărtate timpuri și până pe la jumătatea veacului al XIX-lea, pe tot continentul european se cultivau numai vițe nobile (diferite soiuri și varietăți ale speciei Vitis vinifera). Plantele erau cultivate relativ ușor, înmulțirea acestora făcându-se simplu, prin butășire. Segmente de lăstari (cârlige) erau înfipte în pământ și bine îngrijite prindeau rădăcini devenind vițe capabile să producă struguri după numai 2 ani iar podgoriile se întindeau lacome peste tot pe unde condițiile pedoclimatice o permiteau. Frumoasa frăție a omului cu via s-a petrecut în tihnă milenii de-a rândul până când, pe la 1850 au fost aduse de peste ocean mai întâi bolile – făinarea și mana apoi filoxera – o insignifiantă insectă pre numele ei științific Filoxera vastatrix. Această gâză care atacă atât la suprafață, formând niște gâlme pe verso-ul frunzelor de viță de vie dar mai ales în sol – pe rădăcini unde suge seva până la uciderea totală a plantei a reprezentat cea mai grea lovitură pentru podgoriile de pe tot cuprinsul continentului european fiind considerată cu bună justificare cel mai păgubitor flagel din toată istoria agriculturii. Pierderile cauzate de această insectă Franței au fost evaluate la vremea respectivă la 10 miliarde de fraci aur, o sumă mai mare decât datoria de război a Franței către Germania după înfrângerea acesteia în război în 1870, atacul filoxerei fiind considerat o catastrofă națională. Eforturile făcute de întreaga comunitate științifică pentru găsirea unor soluții se înțelege că au fost imense, dar din păcate, nici până în ziua de azi, nu s-a găsit nici o metodă de eradicare a acestui flagel. Dacă pentru mană și făinare s-au găsit repede tratamente care chiar dacă măresc foarte mult cheltuielile de întreținere ale podgoriilor și conținutul de chimicale nesănătoase în boabele de struguri, reușesc totuși să mențină în viață culturile viticole, pentru filoxeră nu s-a găsit niciodată soluție de combatere. După epuizarea tuturor încercărilor de a ucide insecta, soluția salvatoare a venit tot din America. Pe continentul american se știa că vița de vie nu este afectată de filoxeră, plantele conviețuind în bune condițiuni cu insectele. S-au studiat intens aceste specii de viță și s-au început ample studii de hibridare a acestora pentru obținerea unor soiuri care să aibă rezistență la filoxeră dar care să prezinte și calitățile organoleptice apropiate de cele ale soiurilor nobile de viță de vie.  Primii hibrizi obținuți au fost aduși în Europa și s-a constatat că sunt absolut rezistenți la filoxeră și mai mult decât atât erau rezistenți la mană și făinare, fiind posibil a se cultiva fără tratmente deci fără cheltuieli suplimentare și fără chimizare excesivă. Pe deasupra, acești hibrizi de început aveau chiar și o rezistentă mai ridicată la ger, aria podgoriilor fiind astfel posibil a se întinde în zone mai reci. Cu toate aceste avantaje, vițele hibride prezintau (și evident, prezită încă) serioase neajunsuri: vinul obținut din strugurii hibrizi sunt vinuri rustice inferioare, care nu își sporesc calitățile prin învechire, cu un conținut mai scăzut de alcool față de soiurile nobile, motiv pentru care se casează cu ușurință, au adeseori un gust foxat (iz de piele de vulpe), majoritatea soiurilor au miezul mucilaginos fiind din acest motiv cu un randament scăzut la stoarcerea mustului, iar producția medie la hectar este de regulă mai mică cu 20-25% față de soiurile nobile. Cercetările pentru obținerea unor hibrizi care să prezinte atât calitățile de rezistență cât și cele de calitate a vinului au continuat și continuă încă și astăzi. Nostalgia soiurilor nobile preferate de toți băutorii europeni nu putea fi însă uitată iar pentru faptul că aceste soiuri nobile nu mai puteau fi cultivate din cauza filoxerei s-a găsit o altă soluție salvatoare. Altoite pe portaltoi americani rezistenți la filoxeră, soiurile nobile europene nu mai puteau fi ucise de această insectă. Rămânea însă în continuare problema tratamentelor pentru combaterea bolilor – mana și făinarea și bineînțeles apăreau cheltuieli suplimentare datorită necesității acestor vițe de a fi altoite. Dacă până la filoxeră o podgorie se putea înființa prin înfingerea în pământ a unor lăstari de vie, de acum înainte pentru a putea avea o vie nobilă, trebuia mai întâi înființată o școală de portaltoi, apoi realizată altoirea, creșterea în pepinieră timp de 1 an a viței altoite și abia apoi plantarea la locul definitiv. Și toate acestea însemnau mai multă muncă, deci mai mulți bani. Familiile sărace și  chiar multe ferme viticole europene au preferat prin urmare să înființeze podgorii din vițe hibride, marcând astfel importante economii, atât la înființarea acestora cât și ulterior la lucrările de întreținere prin reducerea tratamentelor necesare împotriva manei și făinării. Soiurile hibride au primit denumirea de hibrizi direct productivi (HDP) asta pentru că puteau produce direct de pe propriile rădăcini, neavând nevoie de altoire pentru a fi rezistente la filoxeră.

Nova, Fraga albă, Fraga neagră, Căpșunica neagră, Căpșunica roz sunt soiuri hibride din primele generații aduse din America, cu o rezistență maximă la filoxeră, cu rezistență mare la mană, făinare și ger, dar din păcate cu calități foarte scăzute ale strugurilor și implicit ale vinurilor obținute din aceștia. Aceste soiuri au fost aduse în România pe la 1890, deci nu le bem decât de 120 de ani, așa că iubitorii de produse neaoșe, strămoșești ar trebui să se mai gândească atunci când vor să încadreze streșinica sau vinul de buturugă în categoria valorilor arhaice, alături de brânză, viezure, mânz și căciulă. Chiar dacă se răsucește Nea Mărin, trebuie să o spun: zaibărul nu-i chiar atât de oltenesc, cuvântul vine de la soiul Seibel – un hibrid din a doua generație adus pe meleagurile oltenești după 1900. Iar atuci când cineva ne spune cu mândrie că ne va cinsti cu un vin al casei , de producător, trebuie să știm că termenul vine de aici – HDP – hibrizi direct productivi.

Așadar lumea vițelor de vie s-a polarizat: pe de o parte podgoriile cu soiuri nobile altoite pe vițe americane rezistente la filoxeră, care produceau vinuri superioare dar la costuri mai mari și cu un conținut ridicat de chimicale, pe de altă parte viile familiale dar chiar și întinse podgorii de vii hibride, ieftine și ecologice dar cu producții de vinuri rustice, inferioare. Zonele sărace, cu un nivel mai coborât de cultură oenologică și cu pretenții reduse față de calitățile licorii lui Bachus s-au mulțumit cu HDP-uri, cei care au vrut să continue tradițiile străvechi ale soiurilor nobile, au luptat cu înverșunare pentru menținerea acestora cu orice preț.

România este considerată o țară viticolă, suprafața ocupată de vii oscilând de-a lungul timpului între 200 și 300 de mii de hectare, această suprafață clasându-ne undeva pe un loc 10 mondial. Din nefericire, înmulțirea exagerată a viilor hibride în detrimentul celor nobile a făcut ca în jurul anului 2000 suprafața viilor hibride să reprezinte aproape jumătate din patrimoniul viticol național, lucru absolut neacceptabil având în vedere faptul că majoritatea țărilor viticole duc politici acerbe de menținere a unui raport net favorabil al viilor nobile față de cele hibride. Trebuie notat faptul că Franța a interzis plantarea hibrizilor direct productivi din prima generație (printre care și popularele pe la noi Fragă, Nova sau Căpșunică) încă din 1934.

Cu siguranță, deja am nemulțumit prin cele arătate mai sus mulți proprietari de vii familiale și pe bună dreptate mă vor întreba cu toții: ce poate să facă micul producător lipsit de resurse financiare sau, mai important, de timpul și tehnica necesară pentru a asigura toată gama de tratamente necesare pentru menținerea în viață și salvarea producției de pe butucul de vie nobilă. Iar dacă va reuși să aplice toate tratamentele, cum se va bucura de rezultatul muncii sale sorbind împreună cu toată familia din licoarea un pric prea mult garnisită cu chimicale ? Răspunsul vine tot din partea cercetătorilor din viticultură. De-a lungul timpului, de la apariția hibrizilor de vițe americane rezistente la filoxeră s-au experimentat zeci, sute, mii de variante posibile pentru realizarea hibridului perfect care să întrunească rezistența la filoxeră, mană, făinare și ger cu calitățile unui bob apt pentru producerea unor vinuri de talia soiurilor nobile străvechi europene. Cercetările continuă încă, dar rezultate parțiale au apărut pe parcurs. Astfel a apărut o nouă categorie de soiuri de viță de vie, anume soiurile rezistente, situate între hibrizii direct productivi și soiurile nobile. Aceste soiuri prezintă în general rezistență absolută la filoxeră  și diferite grade de rezistență la mană și făinare – motiv pentru care pot fi cultivate fără tratamente sau cu tratamente puține. Deasemenea, o parte din soiurile rezistente prezintă și o toleranță ridicată față de ger comparativ cu soiurile nobile, motiv pentru care pot fi cultivate pe areale mai extinse. Trebuie reținut totuși că majoritatea soiurilor rezistente se obțin prin altoire pe portaltoi din vițe americane, fiind soiuri destul de îndepărtate de hibrizii direct productivi care manifestau rezistență intrinsecă la filoxeră și puteau supraviețui insectei pe propriile rădăcini. Iată că vorba latinului – aurea mediocritas – calea de mijloc este calea cea mai bună, se verifică și în lumea vițelor de vie. Soiurile rezistente, hibrizi atent selecționați de-a lungul timpului, obțin prin altoire rezistența absolută la filoxeră, moștenesc de la părinții americani rezistența la mană, făinare și ger iar de la părinții nobili europeni calități organoleptice superioare și rodesc mai mult (fenomenul cunoscut ca heterozis în lumea hibridărilor) decât soiurile nobile și chiar mai mult decât soiurile hibride.
Iată așadar soluția salvatoare pentru amatorii și chiar pentru profesioniștii viței de vie. Ideale pentru cultura în gospodării și în podgoriile mici, soiurile rezistente vor convinge în timp mulți români să renunțe la streșinică, și să înlocuiască treptat via înființată din cârlige cu vițe altoite din soiurile rezistente.

Vom enumera mai jos câteva soiuri rezistente, fără a intra în amănunte privind descrierea acestora. Informații detaliate privind caracteristicile acestor vițe le veți putea găsi în lucrarea Soiurile rezistente de viță de vie și particularitățile lor de cultură, de Virgil GRECU, lucrare care a fost relativ superficial rezumată în materialul de față. Deasemenea, sperăm să revenim cu descrierea acestor soiuri rezistente și în alte referate de prezentare viitoare pe care le veți putea găsi și pe blogul pepinierei Grădina Verde (www.pepiniera-gradinaverde.ro). Vom încerca totodată să vă punem la dispoziție o ofertă cât mai bogată de vițe altoite la Pepiniera Grădina Verde (www.doropad.ro) situată la ieșirea din Dorohoi spre Suceava.

Concluziez și decid în final: începând cu această primăvară voi demara acțiunea de înlocuire treptată a vie mele de acasă și sper ca în 5 ani, ananasul și fraga să lase locul altor soiuri, mai bune, mai productive și aproape la fel de rezistente, cum ar fi:

TEREZA, MUSCAT DE POLOSKEI, FANNY R, DUNAWSKA, MODOVA, ESTHER, CODREANCA, AROMATA DE CSERSZEG, BIANCA, PALATINA, MEDINA, NERO, VALERIA, ARGESIS, BRUMĂRIU, RADAMES, RUBIN, ROSINA, SEYVAL, PURPURIU și altele despre care veți pute găsi informații pe internet sau în literatura de specialitate.

Grădina Verde vă așteaptă la ieșirea din Dorohoi spre Suceava cu o frumoasă ofertă de brazi și molizi la ghiveci. Echipa noastră de grădinari vă stă la dispoziție.

Autor: ing.Puiu Constantin - Pepiniera Grădina Verde - Click AICI

GALERIE FOTO