Îl știu de cînd eram mică, atunci cînd îl vedeam plimbîndu-se pe străzile Dorohoiului și oamenii îmi spuneau că nu e român. Bărbatul masiv, puternic, cu o barbă deasă are ochi pătrunzători, parcă mereu pregătiți să vorbească ceva.

Bara Haqi Abdulbaki este poet irakian înfiat de mai bine de 30 de ani de România și spune cu mîndrie că are mereu în minte două țări-mamă. A plecat din cauza problemelor politice din acea perioadă din Irak, a tensiunilor existente în vremea lui Saddam Hussein, „un președinte care efectiv a distrus țara”. Tocmai terminase liceul, în țara natală exista un război în care tinerii erau obligați să lupte, însă convingerile sale nu coincideau cu cele ale lui Saddam. Așa că părinții l-au îndrumat mai degrabă spre studii decît spre armele de război. „Dumnezeu are metodele lui să îndrume omul, iar el trebuie doar să hotărască dacă e bine sau rău”, spune bărbatul accentuînd pe cuvîntul „bine.” Și-a depus dosarul pentru înscriere la facultate în Turcia, Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria, însă a rămas în România și îi mulțumește mereu lui Dumnezeu pentru alegerea făcută.

Țara

„În țara mea… nimic nu se schimbă/ Aceeași scenă ce se repetă,/ Explozii, mașini-capcană și răpiri…/ Paramilitarii, criminalii, hoții sînt cunoscuți!/ De mine, de toți…” Ca două surori vitrege despărțite oricum de soartă. Așa ar putea fi ilustrate cele două țări din inima scriitorului Bara Haqi Abdulbaki: Irak și România. Le vede ca fiind popoare pașnice, apropiate din punct de vedere al culturii și cu un loc egal în sufletul lui, una ca țară în care s-a născut și una care și l-a însușit asemenea unui fiu. Însă în nordul Moldovei și-a prins rădăcinile, acolo s-a căsătorit, acolo are un copil și tot acolo și-a găsit și restul copiilor: elevii de la școală și poeziile sale.

„Un om fără țară e nimeni de fapt”, spune Bara. Iar el se simte de două ori mai bogat. „Și la noi sînt unii care pleacă două-trei luni în Europa și cred că (l-au prins pe Dumnezeu de picior) cum se zice în română. Și stîlcesc limba, nu mai știu cuvinte… Dar nu ai cum să uiți limba lui mama și a lui tata, e limba în care te-ai născut”, spune răspicat, fără să judece. Cînd a ajuns în România, majoritatea colegilor săi erau stabiliți de trei luni și învățaseră deja limba autohtonă. Însă a recuperat din mers și la sfîrșitul semestrului “tot eu aveam nota zece la română, iar colegii mei se chinuiau pentru un patru sau cinci.”

Își amintește că a ales să fie student la Facultatea de Agronomie din Iași de la Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară „Ion Ionescu de la Brad” pentru că era atras de rodnicia pămîntului. Iar noi, românii, avem pămînt rodnic într-adevăr. Așa spune el despre noi și de aceea „popor sărac” nu ne crede, în nici un caz. Doar că poate nu îl valorificăm pe cît ar trebui. Știa că ar putea să fie privit diferit în România și de aceea și-a dorit în anii de studenție să aibă un coleg de cameră român, de la care să aibă ce să învețe. „Cei de la universitate mi-au aprobat, însă mi-au dat de grijă să nu am probleme. M-am înțeles foarte bine cu băiatul venit undeva din sudul țării, de la Argeș, să studieze aici Medicina Veterinară, chiar și acum ținem legătura.” Bărbatul începe să rîdă și îmi spune complice că se întîmpla să îi oprească Poliția pe stradă și să îi ceară actele colegului său, crezînd că nu este român. „El semăna cu un chinez, i se zicea Bruce Lee. Și lui îi cereau actele, iar mie nu. Rîdeam mereu cu el de faptul ăsta”, spune bărbatul hohotind.

Vremurile acelea îi lipsesc și, ca să recapete puțin din mirosul studenției, merge des la Iași, în vizită la profesorii care sînt încă în viață. Celor care încă trăiesc le spune respectuos „să le dea Dumnezeu sănătate”, iar celor care s-au stins de bătrînețe, spune cu ochii închiși „Dumnezeu să îi odihnească”. Îi lipsesc anii de studenție pentru că simțea viața așa cum era, cu toate lipsurile și problemele ei. “Nu exista fiu de țăran care să nu facă facultate. Și chiar se învăța și nu oricine termina facultatea. Aveai nevoie de unele calități, fără de care nu ajungeai la finalul studiilor. Nici din generația mea nu au terminat prea mulți”, spune schițînd un fel de zîmbet.

După căderea lui Saddam, și cînd deja avea întemeiată o familie, Bara Abdulbaki a început să își viziteze periodic rudele din Irak. E mîndru că acolo au o casă și pămînt, spunînd că pămîntul e singura avuție reală a unui om. „Însă aici nu se exploatează așa cum trebuie și e păcat. Românii au un pămînt foarte bun de lucrat și ieftin.” Mereu îi e dor de părinți, și chiar dacă tatăl său nu mai este în viață, tot acasă, la părinți, spune că merge. Măcar o lună pe an să-și vadă mama. „Mama… A adormit bătrîna mea mamă rugîndu-se, cu mătănii în mînă/ și învelindu-se cu umbra așteptării și parfumul nopții/ cu gîndul că razele dimineții or să îi aducă, cu răsăritul, măcar/ vești bune despre băiatul ei.”

Femeia

„Te văd ca o sfîntă fără veșmînt, mîndră,/ Oferind jertfă iubirii noastre/ Zeilor dragostei, intrată în iluzia îndrăgostiților/ Vino…” Femeia este pentru Bara Abdulbaki de fapt, o zînă. “Trebuie ocrotită într-un fel frumos al cuvîntului, e sensibilă și nu e luptătoare. Există bărbați care o țin în palmele lor, însă există alții care o văd la cratiță”, rostește părtinitor scriitorul. O admiră mult ca femeie pe Ana Blandiana pentru că, în viziunea sa, a reușit să îmbine finețea cu frumusețea și impunerea punctului de vedere. Iar de aici vine și inspirația în ceea ce scrie. „De la femeie pornește totul.”

Scrie nu pentru a fi cunoscut, ci pentru ca, peste ani, să nu le fie rușine nepoților săi cu numele pe care îl poartă. „N-aș vrea să aud că zic despre mine că bunicul (tăia frunză la cîini) sau cum se zice pe românește. Să știe că bunicul lor a scos cîteva cărți și să fie mîndri. Asta e menirea noastră în viață”, îmi explică bărbatul în timp ce scoate dintr-o pungă două dintre cărțile sale. Una este o carte de povești traduse din arabă în limbă română, iar cealaltă o carte de creații proprii, “Iubirea și revolta mea, în versuri.” Face traduceri din arabă în română pentru a scăpa de automatismul cu care sîntem învățați. “Românul de rînd trebuie să afle că arabul nu e teroristul. Și noi avem scriitori deosebiți și poeți care merită să fie citiți.” E valabil și invers. Bara Abdulbaki a tradus poezii de George Coșbuc și de George Bacovia, a cărui tristețe o vede ca o sursă de inspirație.

În urmă cu cîțiva ani a mai avut o dorință. Să ajungă poeziile lui Adrian Păunescu pînă în țara natală, în felul acesta să-i facă și poetului un cadou, în semn de respect față de el. “Am vorbit cu fiul lui și aveam nevoie doar de o aprobare. Mi-a zis că trebuie să vorbească întîi cu părinții lui, însă au trecut patru ani de atunci. Nu am vrut bani sau să fiu cunoscut, însă nu știu dacă a înțeles asta.” Iar traducerile au rămas undeva pe masa lui Bara.

Iubirea

“Fă-mă să te iubesc cu nebunie/ Iubitule, iubirea e nebunie/ Iubește-mă, cum sînt, ca întotdeauna.” Bărbatul trecut de 50 de ani iubește. Iubește tot ceea ce face și tot ce a trecut prin viața lui. Prima iubire a fost agricultura, pe care a predat-o timp de zece ani la Liceul Teoretic “Anastasie Bașotă” din Pomârla, din județul Botoșani. Făcea zilnic naveta de 12 kilometri chiar și pentru o singură oră de curs pentru simplul motiv că îi era drag să predea. “Toți erau copiii mei, și băieți și fete. Nu i-am tratat niciodată cu superioritate, mîncam cot la cot cu ei, eram la nivelul lor și astfel m-am apropiat de ei. Iar cea mai importantă lecție era să îi fac să înțeleagă că agricultura nu înseamnă doar săpat, ci e ceva de care se vor mai folosi în viață”, povestește bărbatul în timp ce răspunde din cap unui salut. “Uitați, și acum foștii elevi mă mai salută. Mă cunosc, mă văd pe stradă și îmi strîng mîna, toți mi-au rămas prieteni, chiar și părinții lor.”

Deși este inginer agronom, în primii ani a predat istorie, geografie, cultură civică, biologie și mai apoi agronomie pînă cînd profilul a dispărut la liceele din Dorohoi. “Se vede că românii nu au nevoie de agricultură și e păcat, e o țară în care ar putea fi foarte bine exploatată. România are pămînturi foarte bune, cu specialiști cunoscuți în toată lumea, însă lipsește interesul și este păcat”, rostește bărbatul coborînd ochii în jos a deznădejde. Tot din primii ani își amintește de prima sa inspecție, pe care o povestește închizînd ochii parcă avînd-o foarte bine întipărită în minte.“A venit o doamnă care mă tot întreba cum de știu așa bine româna dacă nu sînt de aici. Și pentru că nu am știut să fac nimic deosebit, mi-am făcut ora în mod normal și a plecat mulțumită.”

Pe ușa mică a cofetăriei cufundată în arome de vanilie, intră împreună cu o undă de aer rece de iarnă o bătrînă mică și uscățivă, însă bine îngrijită. Scriitorul se oprește din povestit și face un semn discret doamnei de după tejghea să nu primească bani din mîna ei. Aceasta nu înțelege, așa că se ridică și merge să-i șoptească ceva la ureche. Apoi o salută respectuos pe bătrînă și revine la masă, spunînd că o cunoaște din primii săi ani ca profesor și că are un respect aparte față de ea. L-a ajutat în acele vremuri, așa că nu ar putea să o uite.

Mădălina OLARIU

GALERIE FOTO