Fiecare dintre noi tine minte cu siguranta momente in viata sa cand, copil fiind, ni se spunea „nu se poate”, „nu pune mana”, „fugi de-aici”, „nu alerga”. Toate aceste cuvinte sunt tot atatea oprelisti. Insa copilul nu se poate opri indata, pentru ca are o doza mare de energie si fericire si nu vrea sa accepte barierele si oprelistile. Ceea ce, de altfel, e corect, pentru ca altminteri nu ar fi invatat sa mearga, s-ar fi ciocnit de prima piedica, ar fi cazut si s-ar fi oprit, in loc sa se ridice si sa incerce sa faca primii pasi. E de datoria copiilor sa fie isteti, curiosi, agili si curajosi, pentru ca ei cerceteaza si cunosc lumea inconjuratoare. Iar fara curaj si insistenta e greu sa o cunosti.

Atunci cand copilul aude in fiecare zi „nu ai voie”, „nu pune mana”, si mai primeste pe langa asta si o palma la fund, starea lui emotionala coboara de la entuziasm si interes puternic la plictiseala, iritare, tristete si apatie. Fiind oprit, copilul devine mai putin motivat sa aiba initiative si depinde de vointa adultilor. La maturitate, acesta isi va atinge scopurile in viata, insa numai prin opriri, barire si dificultati pe care adesea si le va crea singur, din cauza ca a fost deprins de mic copil sa faca un lucru trecand peste interdictii. Astfel, nivelul implinirii emotionale a omului adult se va afla nu in zona entuziasmului si bucuriei, ci in cea a conservatismului, plictisului sau chiar mai jos. in acelasi timp, capacitatea unei persoane de a atinge scopurile, dar si succesul sau profesional, personal, in afaceri, in dragoste sau in relatia cu propriii copii depinde mult de libertatea individuala, de sentimentele de fericire (sau dezinteres) pe care le resimte.

Iata cateva sfaturi pentru parintii care isi educa copiii si vor ca acestia sa creasca fericiti si sa aiba succes in viata: incercati sa constientizati ca statutul familiei dumneavoastra s-a schimbat si acum nu mai sunteti doar sot si sotie, ci parinti care isi ajuta copilul sa creasca si sa devina un adult capabil de a-si pune scopuri si de a le atinge, printr-o suma de intentii, cunostinte, energie si entuziasm. E important sa intelegeti ca un copil nu este proprietatea mamei si a tatalui. Nu este o papusa. Nu este nici un caine pe care il poti dresa prin educatie. Este un om, o entitate complet independenta, care a ajuns in familia dumneavoastra pentru a-l ajuta sa devina un om adult si independent. Copilul dumneavoastra este o personalitate la fel de completa ca si dumneavoastra, doar ca la o scara mai mica – iata care este diferenta. si iata de ce copiii vor sa fie tratati ca adultii, le place sa se invarta in jurul adultilor, sa asculte discutiile adultilor si sa le copieze manierele.
 
Copiii cunosc lumea prin simturile auditive, vizuale, olfactive (gusturile si mirosurile), tactil (atingere). Va amintiti cand ati simtit ultima data gustul metalului? Sau cand vi s-a lipit limba de fierul inghetat al saniutei? La fel sunt si copiii dumneavoastra, vor sa incerce toate lucrurile cum sunt la gust si la atingere. Dupa cum a spus glumind cineva, le incearca structura moleculara. Fiti gata de faptul ca ei vor vrea sa puna mana pe orice, sa scoata, sa arunce, sa bage in gurita…

Cum sa faceti fata? Ascundeti obiectele care prezinta o valoare deosebita pentru dumneavoastra, care sunt scumpe sau periculoase pentru copii intr-un loc dosit, unde acestia nu vor putea sa le vada sau sa le gaseasca. Se prea poate ca va trebui chiar sa faceti anumite schimbari in casa, sa mutati ceva din mobilier. Lasati accesibil ceea ce poate fi scos, atins, cercetat sau folosit ca obiect de joaca fara risc pentru copil. Acum, puteti sa-l lasati sa studieze in voie acele obiecte, sa puna mana pe ele, sa le guste, sa le miroase, fara sa fie nevoie sa-i interziceti ceva. Lasati-l sa se simta stapan. Daca vedeti copilul ca scoate vesela din dulapuri, de pilda, puteti sa-l laudati, sa-l incurajati: „Bravo, o ajuti pe mama sa faca mancare/curat”. Veti observa imediat cum se va schimba atitudinea copilului, acesta se va simti apreciat si important in familie. Ceea ce pentru ei e mai placut decat orice alint. Atunci cand copilul meu se apropie de ceva potential periculos, de exemplu de cuptorul fierbinte, sau de cratita din care ies aburi, eu nu-i spun „nu se poate”, ci ii dau informatii utile: „ e fierbinte”, si il las sa se apropie, repetand in acelasi timp de cateva ori ca e „fierbinte”. Dupa asta, el va sti ca atunci cand eu ii zic ca e fierbinte, inseamna ca e intr-adevar fierbinte si trebuie sa fie atent.

Dar daca totusi copilul a luat un lucru de pret pe care n-ati reusit sa-l ascundeti? in primul rand, reactionati calm si, daca e posibil, lasati-l sa tina obiectul in maini putin, iar intr-al doilea rand, explicati-i ca „e a lui tata”. Deprindeti copilul cu ideea ca exista si proprietate straina, care nu-i apartine lui. De exemplu, daca a luat ceva care este a mamei sau a tatalui, spuneti-i ca „asta este lucrul mamei/tatalui”. Chiar daca sunt niste lucruri pe care le poate lua sa se joace, amintiti-i ale cui sunt: „sunt ochelarii bunicii”. in cazul meu, atunci cand merg impreuna cu copiii mei acasa la cineva, nu e nevoie sa le spun tot timpul „nu-i voie”, „nu pune mana”, „pune la loc”, pur si simplu le spun ca este un obiect care apartine cuiva strain, iar ei inteleg ca acest lucru nu le apartine si se joaca cu propriile lor jucarii pe care si le-a luat de acasa. Dar daca copilul a luat un lucru pe care nu trebuie sa-l ia, spuneti-i ca „e a lui tata” si luati-i-l inapoi. Probabil ca el va plange putin, dar se va linisti in curand, pentru ca va sti ca exista unele chestii care ii apartin lui si altele, care le apartin celorlalti: mamei, tatalui, bunicai, fetitei din vecini, etc.

Atunci cand ii cumparati (sau ii faceti cadou) o piesa de imbracaminte, lasati copilul sa o „administreze” cum vrea el. Daca vrea sa se joace cu ea, sa o scoata, sa o aranjeze – e voia lui, haina ii apartine, el/ea este proprietarul ei. Daca a murdarit-o afara, la fel – e proprietatea sa. Daca i-ati cumparat o jucarie si vedeti ca o arunca sau o strica, lasati-l – si asta e proprietatea lui. Odata ce ia-ti cumparat ceva, acest obiect ii apartine copilului. Daca vom incepe sa administram noi lucrurile lui, ii scadem simtul proprietatii si sentimentul de a fi stapan pe lucrurile lui. A fi stapan pe ceva inseamna a avea un lucru pentru propriul uz, a folosi acest lucru si a te bucura de acesta.

Un exemplu de stapanire incompleta (respectiv, deficienta): mi-am luat un calculator, dar nu pot sa-l folosesc prea bine, uneori acesta se strica, iar eu nu am nici destul timp, nici destula dorinta ca sa ma asez si sa invat sa lucrez la el. Asadar, eu am in proprietate un calculator, insa nu-l pot folosi in deplina masura. Similar, atunci cand le permitem copiilor sa administreze propriile lucruri, simtul proprietatii se amplifica si vor putea sa-si atinga mult mai usor scopurile in viata, vor castiga mai bine, vor avea un nivel de viata si de satisfactie cat se poate de inalt! Iar acestea nu sunt decat o parte din secretele fericirii in viata.

GALERIE FOTO