„Imi pare rau”, „te ascult”, „poti sa realizezi ce ti-ai propus”.

Nu sunt citate dintr-un discurs motivational si nici replici de telenovela. Sunt vorbe pe care fiecare copil isi doreste sa le auda, mai ales in momente dificile emotional, de la parintii lui. Sunt forme prin care parintii le arata ca ii trateaza si ii respecta ca pe niste adulti (indiferent de varsta lor), si sunt gesturi de incurajare cu ecou foarte puternic.

Aceste ganduri nu au legatura directa cu cazul Bodnariu, intens dezbatut (pe buna dreptate) in aceste luni. Nici nu vin din partea unui specialist in psihologie, pedagogie sau alta specialitate similara. Sunt gandurile unui parinte care isi doreste sa creasca un copil echilibrat, increzator in fortele proprii, care-si intelege drepturile si limitele.

Cazul Bodnariu este insa cel care a deschis o discutie necesara in societatea noastra. Nu vreau aici sa ma pronunt cu privire la acest caz, deoarece nu cunosc detaliile concrete ale cazului (si nu cred ca e cineva din afara persoanelor direct implicate in evenimente care sa le cunoasca). Nu imi exprim pareri cu privire la vinovati, pentru ca numai o instanta legitima si avand toate informatiile poate face acest lucru, sub imperiul legii.

Ne-a dat insa tuturor prilejul sa reflectam atent la doua teme despre care se discuta rar in spatiul public. Si despre aceste teme as vrea sa vorbesc, fara a ma referi la cazul Bodnariu, in privinta caruia, repet, nu vreau si nu pot sa ma pronunt.

Violenta asupra copiilor

Violenta impotriva copiilor (ca si violenta asupra femeilor) e un fenomen cu care societatea romaneasca este atat de familiara, incat nici macar nu intra in enumerarile uzuale de „lucruri care ar trebui schimbate in Romania”. Continuam sa credem ca e mai important sa avem multe autostrazi sau sa ne platim taxele online decat sa ne tratam copiii sau sotiile/mamele/surorile ca pe niste fiinte umane egale in drepturi. Si totusi, periodic apar cazuri care ne cutremura, iar atunci le dedicam cateva zile de discutii mediatizate – atentie insa, discutiile sunt despre acele cazuri punctuale si, dupa ce ecourile lor se inchid, fenomenele ca atare nu ne mai preocupa, reintra in cotidian.

Sunt mama si sunt total impotriva violentei fizice si verbale. Doar pentru ca noi, parintii, avem mai multa putere fizica nu inseamna ca avem si dreptul sa o exercitam potrivit unor impulsuri de moment asupra unor fiinte mai slabe decat noi. Violenta asupra copiilor nu poate fi niciodata o forma de disciplinare – e doar un act de cruzime, cu consecinte greu de anticipat asupra dezvoltarii copiilor. Da, pe moment copiii te iarta pentru ca te iubesc neconditionat, dar asta nu inseamna ca un gest de violenta nu poate lasa urme in timp. In opinia mea, nu exista niciun motiv justificat sa lovesti un copil sau sa strigi la el.

Echilibrul in protejarea copiilor

Trauma violentei e uriasa in viata unui copil. Trauma despartirii de familie e cu siguranta cel putin la fel de mare. Iar cazul Bodnariu ridica un al doilea subiect foarte serios: cat de departe mergi cu apararea unui principiu, in asa fel incat sa nu lezezi alte principii? Incercand sa protejeze cinci copii (dintre care un sugar) de banuite acte de violenta, serviciul pentru protectia copilului din Norvegia a recurs la un gest care le produce acestora o trauma comparabila: separarea de familie.

Alaturi de colegul meu Ioan Mircea Pascu, i-am scris doamnei Jourova, comisarul european pentru justitie, atragandu-i atentia exact asupra acestui lucru: e nevoie ca mecanismele de protectie a copiilor sa fie echilibrate si sa tina cont de toate implicatiile. Iar institutiile UE trebuie sa contribuie la corectarea situatiei actuale din Norvegia, din moment ce regulile și posibilele abuzuri pot afecta cetateni ai UE si familiile lor.

Da, violenta trebuie prevenita, stopata si pedepsita, dar acuzatiile trebuie sustinute prin dovezi clare. Separarea copiilor de familii ar trebui sa fie ultima solutie la care se recurge si nu o masura automata, pentru ca provoaca o mare suferinta pentru copii; deciziile in privinta acestei metode ar trebui aplicate sub supravegherea unei instante independente si impartiale, capabile sa evalueze daca masurile luate sunt legale, proportionale si bine fundamentate. In fine, in astfel de situatii ar trebui favorizate alte mecanisme de protectie, care sa ia in considerare interesul copiilor si imperativul absolut al binelui lor.

Victimele unui razboi nedrept

Cu siguranta ca aceste principii, pe care le-am subliniat in apelul nostru catre reprezentanta CE, trebuie sa fie valabile nu doar in Norvegia, ci oriunde in UE, inclusiv in Romania – dezbateri si analize atente ale sistemului de protectie a copilului ar merita dedicate si tarii noastre, nu doar Norvegiei!

Nu mi-am propus aici sa compar cele doua tipuri de traume (violenta si separarea de familie), sa dau sentinte sau sa judec ce s-a intamplat cu adevarat in cazul acestei familii. Ca mama insa, m-am gandit din prima secunda nu la legislatie sau argumente pro si contra, ci la suferinta inimaginabila a celor 5 copii.

Ei sunt victimele, indiferent cine se vor dovedi a fi vinovatii. Copiii abuzati in diverse forme (fie prin gesturi de violenta, fie prin actiuni excesive ale unor autoritati) sunt cei afectati de greseli ale parintilor, ale legislatiei, ale sistemelor care ar trebui sa-i protejeze – si cu cat ne mobilizam mai repede pentru a corecta aceste greseli, cu atat ei primesc o sansa in plus la implinire personala. Dincolo de incercarea noastra de a aduce clarificari si solutii acestui caz anume, ceea ce conteaza cu adevarat acum este sa ne punem aceste intrebari ca societate si sa raspundem la ele avand mereu in minte binele si interesul copiilor.

GALERIE FOTO